Iubitorii de metal extrem au ghicit, probabil, despre cine e vorba, citind titlul. Afacerea cu numele Babymetal este un exemplu de management pe cât de inspirat, pe atât de iscusit.
Japonezul Key Kobayashi, supranumit Kobametal, veteran practicant și iubitor al genului heavy, cu bune cunoștințe despre cum funcționează și cu ce se mănâncă showbizul, indiferent de aria în care se manifestă, are o idee genială. El observă succesul muzicii pentru copii și preadolescenți, cărora li se dedică emisiuni de felul „X-idol“, unde X este numele țării. Cum această categorie de public este cea mai dispusă la cheltuit bani pe discuri și pe jucării legate de-o pasiune ori alta (iar între 10 și 15 ani orice pasiune este totală!), a-i livra o nouă senzație constituie un mod facil de îmbogățire.
Kobametal intuiește că noua generație de copii din toată lumea, născută cu telefonul inteligent în mână și jocurile pe computer substituind realitatea, are nevoie de ceva mult mai dinamic și mai antrenant muzical decât „ala-bala-portocala“ și alte asemenea dulcegării moștenite de la producțiile precedente. Nici un copil nu ezită să se joace într-un fel sau altul, până la o vârstă ce presupune simțul rușinii, dacă nu și responsabilitate sau atitudine matură. A combina refrenele banalelor cântece „de leagăn“ cu sonorități abrazive specifice heavy-metalul e o chestie care s-a mai făcut. A pune însă niște copii să-și cânte piesele vârstei lor în ritm de speed-metal, iată găselnița lui Kobayashi, cu care s-ar zice că a dat lovitura! Nu doar în Japonia, ci și acolo unde contează: în UK și USA, ale căror piețe dictează valoarea în domeniu.
Și când vorbesc de valoare, nu știu ce contează mai mult: valoarea ca exprimare în bani a prețului mărfii oferite sau valoarea ca proprietate a ceea ce este bun, important, dezirabil. Pentru că în cazul Babymetal cele două caracteristici sunt sensibil egale. Personal, cred că al doilea aspect prevalează. Și am să încerc să explic, pe scurt, de ce.
Nu cunosc limba japoneză, n-am urmărit textele pieselor ca să afirm că pricep despre ce e vorba în „muzica“ Babymetal. Ceea ce m-a izbit de la prima audiție a fost prospețimea viguroasă și execuția instrumentală impecabilă, muzicalitatea fără stridențe și lejeritatea vocală, totul debitat în ritm sufocant, nestăvilit, greu de urmat.
Neîndoielnic, ideea lui Kobayashi putea să se stingă rapid, ca multe alte asemenea „inovații“. Norocul lui au fost cele trei fete, peste măsură de talentate, cu o prezență scenică atractivă, posesoare de voci frumoase, perfect sincronizate în concerte și capabile să ducă partitura dincolo de farmecul unei melodii ocazionale. Să le amintim aici, fiindcă merită: Suzuka Nakamoto „Sumetal“, Moa Kikuki „Moametal“ și Yui Mizuno „Yuimetal“. (Yui a părăsit deja trioul, pentru o carieră solo.) Instrumentele sunt asigurate de Kami Band, o trupă tipică heavy-metal, cu trei chitare, bas și tobe. Piesele de studio, de pe cele două discuri oficiale, sunt produse la bine-cunoscuta calitate japoneză. Concertele, tot două, au consistență, dar nu sar peste limitele stabilite de alte formații.
Cumva inedit, până acum, la Babymetal e faptul că producțiile video, aproape exclusiv pe blu-ray, depășesc la număr celelalte apariții. E o exagerare, cred, fiindcă materialul propriu-zis nu diferă prea mult, ba se și confundă. Recenta apariție se cheamă Legend S – Baptism XX (2018, BMD Fox Records). M-a ținut în scaun 12 minute, cât a durat introducerea, apoi m-a zbânțuit de era să-mi pierd echilibrul, fără să consum ceva lichid ajutător.
Babymetal e un exemplu extrem oriental de imitare a rețetelor verificate în Occident. Acum se pregătește noua versiune a trupei, cea „întunecată“. Discul single e lansat. Copii, numărați-vă banii!