Chestiunea, asa cum o puneam, era urmatoarea: de ce nu ar putea fi preschimbat (repet, prin abilitate scriitoriceasca) esecul in implinire, si vidul, in plin? La urma urmei e de departe mai greu de izbutit acest lucru si este necesara mai multa osteneala tehnica, stilistica, decit daca acel ceva initial ar fi minunat, generator de senzatii si idei teribile etc. Realitatea nu este intotdeauna si nici neaparat ofertanta: dar a scrie doar despre nimicnicia ei ar fi inutil si poate chiar umilitor, uman vorbind. Pervertirea poate fi adecvata, in acest caz, pentru ca este o pervertire cu miza estetica. Ce poate fi rau in asa ceva? Inspiratia e doar un zat de cafea, astazi. Ce aflam, de fapt, din carti? Aflam, oare, adevarul? Sa fie limpede: nici o carte nu are taria unui asemenea lucru decit in chip sibilinic – pentru ca nu exista un adevar, ci doar versiuni ale adevarului.
Intrebarea trebuie pusa altfel: ce nadajduim sa aflam, de fapt, din carti? Exista, suta la suta, o carte a realitatii absolute? Orice carte, oricit de palpabila si concreta, oricit de exacta, este un demers al unei realitati care poate oricind deveni irealitate (sau care este in mod camuflat irealitate chiar de la inceput). Poate ca orice carte este un fel de ocheada din partea lui Dumnezeu: o ocheada prin care Dumnezeu ne face semn ca inca incearca sa gestioneze versiunile atit de invalmasite ale adevarului. De multe ori din carti aflam tocmai pe-dosul, inversul a ceea ce tinjim: ca lumea nu este plina, ci vida, ca nu este totul, ci nimic. Dar si aceasta este tot o lectie si tot o ocheada. Care nu strica nimanui, nici chiar celor mai invatati dintre invatati. Este un loc comun sa pretinzi ca lectura e obligatorie.
Nu este deloc un loc comun, in schimb, sa pretinzi ca lectura e un viciu. Este chiar o extravaganta, de nu cumva o insolenta sa spui asa ceva. Dar ar putea, oare, cartile si lectura deveni un viciu, si, daca da, in ce conditii? La tinerete, aveam o credinta nezdruncinata de nimic in carti: consideram ca ele, cartile, sint parcele vremurilor noastre, urzitoarele teribile de destin (si, ce-i drept, schimbarile din viata mea au depins, uneori, de citirea unei carti ori a alteia intr-un moment anume, ma refer la povestirile lui Gabriel Garcia Marquez, la romanul Maestrul si Margarita de Bulgakov sau la doua poeme de anvergura precum Wasteland si Howl, de T. S. Eliot si Allen Ginsberg). La maturitate, nu mai cred neaparat asa ceva: ba chiar sustin cu virf si indesat ca intre carti (biblioteca) si viata trebuie aleasa cea de pe urma. Nu stiu intru totul de ce optiunea mea s-a modificat: pentru ca nu am renuntat deloc la lectura (dimpotriva, cartile mi-au ramas loiale generatoare de idei si simtaminte). Nu am putut renunta la arta cititului si din motive academice: sint un cititor profesionist si imi convine acest statut, in care ma simt deplina.
Cu toate acestea, astazi, dac-as fi la judecata de apoi si ar trebui sa aleg intre carti si viata, as opta pentru viata. De ce? Ar fi bine daca mi-as limpezi mie insami de ce, intrucit deocamdata nu stiu!