Pe 24 octombrie, la nici o lună după ce editase discul Bad Mouthin’ (2018, Yep Roc) a murit Tony Joe White, muzician dintre cei mai originali și mai profunzi, dar neapreciat la cota lui valorică. Produs autentic al creuzetului american, din zona de fertilitate nestăvilită Louisiana, s-a născut în Goodwill, la 23 iulie 1943, cu strămoși cherokee într-o familie de nouă suflete (& guri de hrănit), în care toți membrii cântau la vreun instrument și vocal.
S-a școlit după ureche, ascultându-i pe cântăreții dimprejur și apoi discuri de blues cu Lightnin’ Hopkins, John Lee Hooker și mulți alții. După anii de ucenicie prin cluburi din localitățile permanent agitatului Sud, Tony Joe White se stabilește în orașul în care a și răposat, Nashville, Tennessee. Acolo înregistrează, în decembrie 1968, prima sa piesă cu potențial de hit mondial, Polk Salad Annie, pentru azi uitata firmă Monument. Dar piesa e difuzată abia peste jumătate de an, fiindcă un singur amploiat de la „departamentul de promovare“ avea certitudinea că autorul este artist adevărat și merită sprijinit. În rest, mai toată lumea „profesională“ (citește: capetele țuguiate ce numără banii în showbiz) care îl asculta în America acelei epoci nebune își închipuia că e un soi de John Fogerty mai moale și se mira doar că un asemenea tip are succes incredibil… în Franța! Și asta chiar fără să-i fie scos vreun disc pe piața de acasă. Primul său LP, Black and White, a ieșit în iulie 1969, aproape fără voia firmei contractoare, mai mult la insistențele europenilor. Managerul casei de discuri franceze Disques Barclay, care deținea licență pentru produsele Monument, cerea urgent materiale promoționale și înregistrări cu Tony Joe White, căruia postul de radio Monte Carlo îi difuzase în vara lui 1968 piesa demo Soul Francisco, declanșând pe bătrânul continent un adevărat uragan de solicitări telefonice de „mai mult“.
Nu era primul american nevoit să traverseze Atlanticul ca să obțină recunoaștere acasă. Altul, de aceeași vârstă, s-a numit Jimi Hendrix. În cazul lui Tony Joe se vede un lucru ce tinde să fie trecut sub tăcere. Anume, impunerea unei tradiții locale la scară planetară. Valoarea acesteia dospește sub numele de swamp-rock (sau swamp-blues, swamp-music etc.). Muzica ținutului natal mlăștinos. Forța aparatului de propagandă showbiz, care inițial refuzase evidența, a făcut apoi din Tony Joe White prototipul, vârful și substanța genului. Pe bună dreptate. Dar nu e vorba doar despre muzică în chestiunea tradiției, ci și de recuzită: de la cizmele din piele neagră de aligator, la cureaua chitarei, din piele de șarpe cu căpățâna reprodusă în relief în porțiunea ce stă pe umărul stâng (chestie de ritual voodoo, pesemne!), apoi hainele tipice regiunii: blugi, vestă de piele, cămașă cadrilată de bumbac, pălărie stil Indiana Jones. Chitara folosită de Tony Joe pare moștenire de familie, într-atât e de jupuită; nu m-ar mira să o folosească acum fiul său, Jody, producătorul discurilor tatălui.
Interpret cu timbru vocal unicat și cu câteva succese notabile în lunga-i carieră presărată cu destule pauze, Tony Joe White a fost însă un compozitor prolific. Elvis Presley, Brook Benton, Waylon Jennings, Conway Twitty, Rory Gallagher, Willie Nelson, Kenny Rogers, Lucinda Williams, Joe Cocker, Etta James, John Mayall, Eric Clapton și alții mai puțin cunoscuți au câștigat bani și simpatie cântând piesele lui Tony Joe White. Cât despre suculenta colaborare din 1989 cu Tina Turner, pe discul Foreign Affair, se poate pălăvrăgi la nesfârșit.
Departamentele de PR s-au străduit să-l prezinte pe Tony Joe în fel și chip. Lirism și tandrețe de stâncă, voce de bariton întunecat-luminoasă, talent uimitor etc. Artistul, însă, a sfidat cu modestie șabloanele.