Au fost momente cind m-am emotionat si altele cind am ris.
Documentarul regizat de Rastko Petrovic mi s-a parut foarte cuminte, in sensul de linistit, potolit, respectuos atit cu subiectul, cit si cu personajele si cu atmosfera Sibiului. Mi-a placut de baiat si mi-a placut felul in care filmul il observa in momentul trecerii de la copilarie spre adolescenta. Razvan e rupt de fusta mamei, plecata sa munceasca pentru familie, iar sora lui nu poate decit in extremis sa umple acest gol, pregatindu-i mincarea („nu-mi place”, zice Razvan cu juma’ de gura, dar se corecteaza – „ii buna”, cind sora il pune sa repete) si ducindu-l la dentist cind un dinte de lapte il supara.
Dar sora lui nu isi permite sa-l ia in brate si sa-l corcoleasca decit atunci cind copilul incepe sa plinga din cauza dintelui. Pentru ca sora lui mai degraba il ia la misto decit sa-l alinte. Glumeste cu el ca l-a lasat iubita, Oana, care si ea a plecat sau sta sa plece in Italia. Razvan e trist din cauza Oanei, care pare sa urmeze drumul mamei. Si cind, pina la urma, merge acasa la Oana ca sa ceara numarul ei de mobil, o gaseste pe copila acasa, dar ea nu vrea sa-i dea numarul. „Esti nesimtita!”, ii spune acru. „Tu esti nesimtit”, zice ea. „Mars!”, spune el ca un dur si pleaca. La finalul filmului, Razvan merge sa o sune de la un telefon cu cartela pe mama lui. Merge prin ploaie, ia autobuzul, cu aparatul de filmat urmindu-l saltat ca in Elephant.
Am impresia ca momentul telefonarii a fost regizat, pentru ca mama lui il tot intreaba: „Mami, da’ de unde suni? De unde ai cartela, mami?”. Nu e deranjant, pentru ca din intrebarile mamei si din raspunsurile monosilabice ale baiatului intelegi relatia mama-pui, simti ca puiului ii e dor si ca ii e greu, ca si mamei ii e greu si asa mai departe.
E si un film despre Sibiu
Deci cam lucrurile astea mi-au placut cind am vazut filmul prima oara. Plus faptul ca nu-ti vira o realitate sociala in ochi, desi te prinzi (daca esti strain) ca sint multi copii asemeni lui Razvan si multe familii in care parintii sint plecati la munca. Am fost cu atit mai curioasa sa-l vad a doua oara, deoarece vroiam sa stiu daca mi-a placut pentru ca mi-era dor de Sibiu. A functionat din nou. In Independenta sint lucrurile mici care conteaza. N-am idee cit material brut a existat si cit din film a fost regizat, dar ce a ramas pe ecran sint momente revelatorii legate printr-un aer pasnic, vag dezolant (mi-ar fi placut chiar mai putine relicve ale comunismului de altadata), un aer care e mai degraba al trecerii eroului de la o virsta la alta. Prin extensie, Independenta e si un film despre Sibiu, pentru ca n-am vazut multe locuri in care timpul sa treaca atit de incet.