Când m-am gândit la un centenar al României întârziat cu vreo treizeci de ani – adică la posibilul centenar din 2047 –, n-am vrut decât să zdruncin niște clișee mentale colective, nici măcar foarte vechi. Instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a României – de unde și centenarul din 2018 – e urmarea unei hotărâri oficiale de dată relativ recentă, din august 1990. Așa s-a considerat atunci: că România de azi își are începutul simbolic în acel moment auroral, cu care identificăm de obicei Marea Unire.
Numai că, la o judecată obiectivă – și, recunosc, un pic cinică –, s-ar putea să descoperim că nu e așa. România Mare din perioada interbelică e de acum istorie – cu o oarecare continuitate, desigur, dar nici viața transilvănenilor după 1918 nu a fost prea perturbată de actul Unirii. Ca să nu mai vorbim de viața românilor din regatul mic, moldo-valah, care, în linii mari, s-a desfășurat la fel ca și înainte de Unire. România s-a mărit, s-a dezvoltat, s-a modernizat, dar nu s-a transformat radical, nu a devenit o altă țară, așa cum a devenit Rusia odată cu instaurarea puterii bolșevice.
Aici și voiam să ajung: la actul istoric similar al instaurării puterii comuniste în România. Adică la 30 decembrie 1947, data care marchează oficial crearea României actuale, cea în care trăim de peste șaptezeci de ani și cea mai longevivă Românie în granițele sale recunoscute. De dragul simbolismului istoric, sigur că putem sărbători centenarul acum, în 2018, alegând drept moment întemeietor al României ziua de 1 decembrie 1918, așa cum putem opta și pentru momentul întemeierii Regatului României, al uniunii efemere realizate de Mihai Viteazul sau, de ce nu, momentul întemeierii „regatului“ nebulos al regelui Burebista (cu sloganul cunoscut „Suntem aici de două mii și ceva de ani“). Dar România noastră, România contemporană, acolo își are sorgintea, în proclamarea republicii din 1947, la fel cum – păstrând nuanțele – Cuba contemporană își începe istoria odată cu răsturnarea regimului lui Fulgencio Batista și instalarea puterii comuniste, iar Franța modernă se naște odată cu Căderea Bastiliei și momentul revoluționar din 1789.
Nu e vorba doar de existența statului român în niște granițe stabile și recunoscute internațional, ci de o realitate mai concretă. În toată istoria statului român, fie el mai mic sau mai mare (ba chiar și în istoria Principatelor Române), nu a existat niciodată o ruptură atât de radicală ca în momentul instaurării puterii comuniste. Comuniștii, un grup eterogen de indivizi, nici măcar uniți printr-o credință comună (căci oportuniștii au reprezentat rapid majoritatea în PCR), au demantelat cu viteză tot ce însemna România interbelică, de la administrația centrală până la traiul omului de rând din târgulețe și sate. Nu au eliminat – adesea la propriu – doar elitele politice, ci și specialiști de vârf, instruiți la școli de prestigiu, din toate domeniile. Armata a fost restructurată, iar majoritatea ofițerilor de rang înalt au fost arestați, destituiți sau degradați. Învățământul a fost și el reformat conform principiilor comuniste, iar mulți dintre profesorii universitari de top au fost trecuți pe linie moartă. Economia a fost remodelată pe baze noi, cu o sălbăticie greu de descris: proprietarilor de fabrici, întreprinderi, magazine, restaurante le-au fost confiscate averile și afacerile, iar comerțul a intrat sub controlul statului. Nimic n-a scăpat. În scurt timp până și micile proprietăți țărănești au fost preluate de stat, sub masca așa-numitelor cooperative agricole de producție. Practic, întreaga țară a fost demolată, parțial distrusă și apoi reconstruită strâmb, doctrinar, în folosul unei noi elite, apărute din neant, care a preluat cu totul controlul asupra României. Un român din secolul al XIX-lea s-ar fi adaptat (și s-ar fi potrivit) foarte ușor în România Mare din 1930, dar n-ar fi priceput mai nimic din România anilor 1950 și nici nu s-ar fi regăsit în ea. Și, oricum, ar fi avut mari șanse să moară în închisoare.
Așadar, de acolo începe (și așa se și termină, cred) statul român: nu de la Unirea Principatelor, nici de la Marea Unire din 1918, ci de la Republica Populară Română și lumea nouă pe care a creat-o ea. E singura Românie pe care ne-o putem asuma și revendica. Iar dacă nu ne place, a cui o fi vina?