În interviul care poate fi citit în acest număr, Stere Gulea a folosit de mai multe ori cuvântul „prudent“ (l-am mai eliminat ca să nu devină redundant). Mi-am adus aminte de asta când am început să mă gândesc la ce voi scrie aici. Tot ce a spus în interviu m-a ajutat să înțeleg mai bine Moromeții 2, a cărui realizare părea tot mai improbabilă pe măsură ce trecea timpul, dar sunt câteva puncte care mi se par indicii foarte utile.
Ajutat de harnica echipă de la Libra Film, de profesioniștii din toate departamentele, de echipa de actori care e emblematică pentru o generație așa cum era echipa primului film, Stere Gulea a reușit aproape imposibilul – un film care îl omagiază/ citează pe primul fără a da senzația că se ia la trântă cu el și fără să-l imite pentru a șantaja emoțional spectatorul și a se nutri din nostalgia acestuia.
Ajutat de o inteligentă campanie de marketing, Moromeții 2 pare să se fi instalat deja pe un loc ce i se cuvine firesc în conștientul colectiv al românilor. Dincolo de strategie, poate că s-au aliniat și planetele astfel încât, la 75 de ani, Gulea să realizeze acest film despre care, cu toată modestia și prudența lui, recunoaște că e și un fel de testament. Toată lumea – poate inclusiv Horațiu Mălăele – îl putea vedea numai pe Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete, dar acest Ilie Moromete interpretat acum de Mălăele are inteligența de a nu ocupa cadrul mai mult decât o făcea Rebengiuc, de a nu juca cu un picior în ușă, de a păstra un soi de „prudență“, de cumpătare, de decență care, în loc să-l îndepărteze, îl apropie de vechiul Moromete. Mălăele face probabil cel mai reținut rol al lui, ca și cum n-ar vrea să-l detroneze pe Rebengiuc (știe că n-ar putea) dar, pe de altă parte, parcă ar înțelege și că e, la fel ca Rebengiuc, doar un vehicul pentru un suflet care e într-un fel etern.
Moromeții are peste un milion de vizualizări pe platforma online Cinepub, unde a fost lansat în decembrie 2015. Foarte mult. Citiți comentariile, o să fiți surprinși că există fani care nu se născuseră la data premierei și care l-au descoperit acum, pe net. Evident, Moromeții 2 trebuie văzut la cinema. Poate mai mult decât în prima parte, imaginea extraordinară a lui Vivi Drăgan Vasile e mult mai prezentă în narațiune (și pentru că narațiunea e mai redusă). În Moromeții, care se termina cu plecarea lui Ilie și a lui Niculae cu căruța, înconjurați de o ceață care plasa finalul într-un context istoric aproape abstract, imaginea avea rolul de a susține autenticitatea unui mod de viață și a unei perioade istorice. Totul părea de acolo, începând cu decorurile, costumele și imaginea, și terminând cu interpretarea actorilor – de aici succesul filmului și ecoul lui în timp. (Tânărul fan amintit mai sus e convins că exact așa trăiau țăranii români în anii ’30.)
În Moromeții 2 miza e cu totul alta. Așa cum am spus și în interviu, e filmul unui sfârșit de lume, al unui capăt de drum, și imaginea îți comunică asta aproape permanent, aproape la fiecare cadru. Cu toate astea, nu e o imagine căutată și autosuficientă. Alb-negrul aduce un fel de puritate, dar și abstractizează. Exact ce trebuie pentru o placă turnantă cum a fost anul 1945, când existau persoane care presimțeau dezastrul. Citesc în aceste zile jurnalul lui Denis de Rougemont, care încă din anii ’30 avertiza asupra pericolului nazist. Ilie Moromete are și el un al șaselea simț, care compensează într-o anumită măsură lipsa educației. Și el își dă seama că se pune un capac greu peste lume, nu doar peste familia lui. Senzația asta o dă întreaga poveste, care e inteligent construită. Mai bine de jumătate din film sunt scene fără prea multă narațiune, care developează de fapt o agitație mai mult a mentalului colectiv și care anticipează dezastrul comunist. Asta până când Niculae, care cocheta cu comunismul, se duce la București și se dezvrăjește la manifestația din 8 noiembrie. Acela e momentul când, la întoarcerea în sat, simți clar implacabilul, sfârșitul. E excelent debutantul Iosif Paștina în rolul lui Niculae, prin ai cărui ochi inocenți parcă vedem și noi hopurile Istoriei.
Faptul că cineastul și-a luat libertatea de a modifica textul lui Marin Preda și de a-i salva onoarea lui Ilie Moromete mi se pare important dpdv personal. Aici nu mai e vorba de public, ci de relația cineastului cu personajul cel mai drag, și poate și cu propria viață (vezi referirile din interviu în același timp la tatăl lui Marin Preda și la propriul tată).
În Moromeții 2 parcă există un film pe dedesubtul filmului, ca o peliculă care nu dispare și care, mai mult decât în Ghepardul lui Visconti, își trădează natura abstractă, anistorică. Există momente în istorie, plăci turnate construite pe același principiu. Filmul mi se pare cu atât mai potrivit azi și cu atât mai impresionant cu cât vremurile sunt asemănătoare. Capacul se apropie și de capetele noastre. Într-un scenariu ideal și cu toată prudența, filmul ar declanșa ceva definitiv în conștiința celor care-l văd. Cred că Stere Gulea își dorește asta dar, din prudență, n-o spune textual.
Moromeții 2, de Stere Gulea. Cu: Horațiu Mălăele, Dana Dogaru, Iosif Paștina, Răzvan Vasilescu, George Mihăiță, Andi Vasluianu, Oana Pellea, Ion Caramitru, Gheorghe Visu, Florin Zamfirescu, Marian Râlea, Paul Ipate, Cuzin Toma, Liviu Pintileasa, Dorina Chiriac