Draga Bogdane, Recunosc ca am gresit cind am luat in deridere aceasta specie atit de hulita si damnata.
Privind mai atent inspre literatura din punctul de vedere al apostrofarii tale, imi dau seama ca daca am scoate specia functionarului si birocratului din carti, ar disparea jumatate din literatura universala. Kafka si Gogol s-ar evapora intr-o clipita, iar literatura germana si cea rusa, care-i atribuie atita cerneala si hirtie, s-ar imputina si ar deveni foarte sarace. Ce-ar fi literatura fara kakania? Daca functionarul ar disparea din literatura rusa, iti garantez ca umorul si ironia unui Gogol, Bulgakov ori Cehov, sau ale unor Ilf, Petrov si Zoscenko ar avea de suferit substantial. Ma bucur ca ai dedicat un elogiu functionarului, acest Don Quijote al literaturii clasice si moderne.
Asa ca sa nu dea Dumnezeu sa rostim vreodata cele doua blesteme/injuraturi rusesti atribuite acestei specii: „Sa dea Dumnezeu sa traiesti dintr-o singura leafa!” sau „Ia mai du-te tu in contabilitate!”. Cred ca fiecare cetatean cinstit care a gustat din suferintele si bucuriile functionarului intelege perfect aceste mesaje.
Dulcea povara a gloriei
Dar sa trecem peste „dulcea povara a gloriei” si sa revenim la un exemplu concret, din manoasa literatura ironico-umoristica la care ma refeream. Cum spuneam, cred ca atit literatura rusa, cit si cea germana acorda destul de mult spatiu functionarului, acestui erou al lumii moderne. Aceasta poate si din cauza ca modelul statului rus si al birocratiei ruse este o preluare grosolana a modelului german, dar imbunatatit cu votca si lehamite ruseasca.
Ei bine, exista un roman, Vitelul de aur, in care cei doi autori isi pun eroul la grele incercari in lupta cu morile de vint ale birocratiei. Ilf si Petrov sint necrutatori cu eroul lor, Ostap Bender. Nu, domnule, nu-l pun si ei intr-un context normal, nu-l trimit intr-o statiune balneara, ci il pun sa se lupte cu fiarele functionaresti de la Hercules. Dar cinismul celor doi nu se opreste aici. Cei doi scriitori sovietici isi construiesc romanul fara pic de mila si pun, imaginati-va!, intr-o institutie birocratica sovietica un inginer neamt. Intilnirea functionarului sovietic cu acesta produce una dintre cele mai ironice si comice situatii ale scrierii lor.
Povestea e asa: statul sovietic a angajat pe bani grei un inginer neamt, cu numele de Heinrich Maria Sause. Herr Heinrich, „caruia ii placea precizia”, nu s-a speriat de sfatul prietenului sau Bernhard Herngross, doctor in matematici, care l-a prevenit ca „bolsevicii or sa te puna sa muncesti pe brinci”. Eroul nostru nu se temea de munca, asa ca s-a avintat plin de eroism la treaba. Insa dorinta de munca si curajul lui s-au lovit de o necunoscuta esentiala: functionarul sovietic. In prima zi, inginerul nostru a venit cu 5 minute inainte de ora stabilita, insa directorul cu care-si daduse intilnire nu veni nici peste o ora, nici peste doua.
„Cum, Gennosse Polihaev (directorul) n-a venit inca? Ciudat” – il ironiza Skumbrievici. De unde sa stie bietul neamt ca Polihaev „era plecat (7 zile) la Moscova sa intervina in chestiunea localului”, iar cel care trebuia sa se ocupe de el era asaltat de problema „reorganizarii invatamintului sindical”. Asa ca bietul nostru Sause, timp de o saptamina, nu a izbutit decit „sa viziteze 3 muzee, sa vada baletul Frumoasa adormita si sa stea vreo 10 ore la o adunare solemna, organizata in cinstea lui. Dupa sedinta, a avut loc partea neoficiala a programului, in timpul careia reprezentantii alesi ai institutiei se distrara grozav agitindu-si paharelele si strigindu-i lui Sause: Pinila fund, pinila fund!”.
Dupa 10 zile disperate, inginerul trimite o scrisoare logodnicii sale si ii spune: „Draga mea Tilly. De 10 zile sint in Cernomorsk, dar n-am inceput inca sa lucrez la concernul Hercules. Mi-e teama sa nu mi se scada aceste zile din sumele ce mi se cuvin in baza contractului”.
Acest lucru fireste ca nu s-a intimplat, si in obisnuita zi de 15 a lunii, inginerul isi ridica prima parte a salariului. Neamtul se revolta: „Nu vi se pare ca banii astia mi s-au platit de pomana? intreba Heinrich pe noul sau prieten Adolf Nicolaevici. Lasati, colega, gindurile astea sumbre! striga Adolf Nicolaevici. De altfel, daca doriti, va puteti pune o masa speciala in biroul meu”. Insa nimic nu se schimba. Inginerul statea la masa speciala, scria scrisori tulburatoare logodnicei, contrariat ca nu „intelege absolut nimic” din ce i se intimpla, si-si primea banii regulat, lucru care-l tulbura si mai tare.
Dupa un timp mai indelungat, Sause a facut si scandal si a inceput sa tipe: „Nu mai vreau sa primesc bani de pomana! Dati-mi de lucru! Daca se mai continua astfel, ma voi plinge patronului dumneavoastra!”. Ei, aici au aparut si problemele, caci sfirsitul discursului a tulburat linistea functionarului sovietic. Colectivul s-a adunat, a analizat situatia si a concluzionat: „este un circotas. Zau, sade omul la birou, nu face nimic, incaseaza o groaza de bani si se mai si plinge”. A incercat eroul nostru sa-si croiasca singur soarta, insa birocratia nemiloasa nu l-a lasat. „Burokratismus! tipa neamtul, renuntind de enervare la limba rusa pe care o vorbea greu”, fara sa inteleaga ca individualismul si mai ales ruperea de colectiv se pedepsesc cu interdictia la ceea ce are omul mai nobil, adica la munca.
Biletelul lui Stalin
Apropo, Stalin a scris, intr-una dintre sedintele de Partid, un biletel pe care i l-a strecurat lui Anastas Mikoyan, specialistul in comert al PC. Stii ce scria in biletel? Pun pariu pe ce vrei tu ca nu ghicesti. Informatia e din surse sigure. In biletel, scria negru pe alb, asa cum iti trimit eu pe Messenger cite o invitatie la ciorba: „Draga Anastas, imprumuta-mi, te rog, 200 de ruble pina la primul salariu”. Semnat: „Koba”. Cind am citit chestia asta, m-am minunat si am zis: pina si tatuca Stalin a inteles care este soarta functionarului si a suferit. Iti dai seama ce chinuitor trebuie sa fi fost pentru el sa stea la fiecare sedinta de partid si sa-i vada fata de armean a lui Mikoyan, el, giorgian fiind, si sa se gindeasca la imprumut. Apasator. Problema mea insa nu e asta. Problema mea e alta: la ce naiba ii trebuiau lui Iosif Vosarionovici 200 de ruble?
Si atunci am facut urmatoarea deductie. Evenimentul cu biletelul are loc in perioada in care Stalin citea destul de mult si era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii. Stalin insa era aprovizionat cu tot necesarul de structura de protocol a statului. Insa aprovizionarea cu carti era o problema din cel putin doua motive: pe de o parte, nu putea avea incredere in gusturile politrucilor de la protocolul de stat, iar pe de alta parte, nu dadea bine sa comande el, direct prin structurile statului, cartile pe care le vroia. De unde deducem ca suma de 200 de ruble ii era necesara pentru a achizitiona carti. Altfel, cum ar fi putut „polemiza” cu Bulgakov si Platonov? Stalin, fie vorba intre noi, a fost unul dintre cel mai buni lectori ai celor doi. Dar asupra acestui subiect voi reveni cu mare placere intr-o alta scrisoare.
Cu prietenie,
Vasile