In casa scarii blocului, toate erau la locul lor: avizierul, cutiile postale, becul palid. Dar cind am inceput sa urc hotarit spre etajul patru am inceput sa primesc semnale de SOS din partea nasului. La fiecare etaj mirosea a ceva diferit. La unu, procurorul facea friptura, fiindca, deh, isi permite, mama lui de… La doi mirosea a bors cu legume, sigur de la tanti Vica, pensionara CAP, care cind stringe bani de fasole si se bucura ca Nastase la un Rembrandt. La trei – sarmale. Nu ca ar fi mare boierie sa sarmalesti, dar stiu ca nu e drept, fiindca lu’ tanti Vica ii plac la nebunie, iar mirosul o chinuie cumplit. La patru, mama ma astepta cu mici. Doamne, cit babilonism, cita inechitate sociala se reflecta in mirosul de haleala al vecinilor. Si doar nu a fost dintotdeauna asa.
Au fost vremuri bune, vremuri de egalitate sociala si, implicit, culinara. Daca primeau peste la alimentara, in bloc mirosea numai a peste, ca doar asta se gasea. Daca, la sarbatori, se facea import de portocale, tot blocul era plin de coji subtiri si galbene, fiindca pe vremea aia albul de pe coaja era considerat delicatesa si se minca. Iar cind nu aveau nimic la magazin, mureau si bacteriile de foame, insa erai bucuros ca nici vecinul n-are.
Dar acum discrepantele erau prea mari, iar eu nu puteam accepta divizarea intre foarte bogati si foarte saraci. Asa ca am coborit imediat la subsol si, cu cheia franceza, am spart conducta de cacat. Acum miroase la fel peste tot, s-a produs reegalizarea si uniformizarea sociala intre vecini. In scara domneste din nou socialismul olfactiv, cu sanse egale pentru toti.