Prima dată când am ascultat integral un album TesseracT a fost ca și cum chirurgul care, la un spital de stat, nu particular, m-a operat acum aproape doi ani (fie-i mâinile fine binecuvântate, fiindcă aparțin unui Domn care le merită!), m-ar fi tăiat direct, fără anestezie, fără zile de repetate analize amănunțite, fără să-mi explice în cuvinte calde și simple despre ce-i vorba cu defecțiunea din măruntaie.
Amintirile mele recente joacă în zona confuză ce se întinde la un moment dat în creierul fiecăruia dintre noi, oamenii pre-industriali confruntați cu viteza postindustriei (viață nu este!), numită și nebunie cotidiană de secol XXI.
Așa pot să(-mi) explic de ce nu mai sunt sigur care album a fost: One (2011) sau Altered State (2013)? Polaris (2015) precis nu era, fiindcă pe acesta, printr-un noroc nemeritat, tocmai îl primisem, sub forma unui DVD-audio, de la cineva care îmi știa pasiunea pentru surround și tot ce ține de „învârteala“ pe 5.1 canale (chestie în care TesseracT nu excelează, din păcate). Înclin să afirm că One era discul, căruia atributul abraziv i se potrivește mai degrabă decât celuilalt. Iar asta se datorează, indiscutabil, solistului vocal, Daniel Tompkins, un tip din stirpea damnată a cântăreților cu beregata jupuită, cum se spune în jargonul iubitorilor genului de metal progresiv denumit uneori și djent.
Referitor la conținutul celor două discuri și la impactul fiecăruia asupra mea, trebuie să mărturisesc un fapt fără mare importanță. Am luat ambele CD-uri simultan și, firesc, le-am studiat întâi copertele. Fiecare generează un fel de catharsis pentru ochiul antrenat la grafică. Prima, pe fundal exclusiv negru, înfățișează corpul geometric, numit chiar tesseract sau tertacub, într-o variantă ușor deformată spațial. Intrigă, dar nu instigă, așa cum o face coperta din 2013. Aici este un obiect imaginar, asemănător celor prin care a devenit celebru M.C. Escher, și este opera lui Ion Lucin, un băiet din Moldova care s-a școlit în Spania și acum, de la New York, uimește lumea cu talentul său grafic. Desenul oferă certitudinea unei sfere în continuă învârtire, deși nu e decât un cerc negru fix, cu puncte albe plasate la distanța necesară producerii iluziei de mișcare. Stilul pictural abstract, semnat Shatner Basson (să aibă vreo legătură cu trupa omonimă de free-jazz?), continuă și pe Polaris, unde găsim un hexagon plin de alte, greu de numărat, hexagoane multicolore, așa încât iluzia unui fagure de albine se impune înaintea oricărui mesaj transcendent (dacă o fi). Minimalismul nu dispare nici de pe coperta discului Sonder (2018, Kscope). O serie de 13 cercuri de diferite mărimi sugerează sistemul nostru solar, aliniat miraculos ori artificial. Deja pare un obicei al trupei ca prin imaginea de pe copertă să trimită ascultătorul pretențios pe o pistă falsă, dar nu greșită. Lucru încântător în sine, dacă îl receptezi fără prejudecăți.
Pornită ca proiect solo al chitaristului Acle Kahney, TesseracT adună în secvențe impecabil strunite basul constant și precis „slap-uit“ de Amos Williams, tobele covârșitor bătute de Jamie Postones, chitara elegant ritmată de James Montheit, dar mai ales forța și vibrația lui Daniel Tompkins, cel care împinge piesele în zona insalubră dintre luciditate și delir. Ansamblul sună intens și aerat, rugos și fin, visceral și diafan, agresiv și ocrotitor, ostil și prietenos. Așa este discul recent, ale cărui opt piese nici nu ating limita celor 40 de minute obișnuite LP-urilor editate (și) pe vinil. Demonstrative pentru sensurile aparent opuse ale opțiunilor muzicale TesseracT pot fi piesele King și Orbital. Însă fiecare cântec conține, ca un filon direcțional subteran, ambele tendințe, transformate în stări de spirit aidoma celei aglutinate dinaintea unei săli de operație…