Africa nu știe de iarnă. Nu știe de cojoace și izmene, nasuri și degete înghețate, nu a deszăpezit vreodată o mașină de sub troienele din cartier, nu și-a schimbat cauciucurile și nu dă doi bani pe încălzirea globală. Și, drept să-ți spun, tind să-i dau dreptate. Într-atât de mare dreptate, încât m-am grăbit să îndes prin mijloc de decembrie vreo trei tricouri și o cremă solară în rucsac și dusă am fost.
Vânez pieile arse și locurile uitate de Dumnezeu. Să mă ardă și pe mine soarele, să mă uite Dumnezeu, să mă pierd în mulțime, să mă diluez în amiezi imposibile, să uit de unde am venit și să nu am unde pleca.
Mi-e frică să-mi deschid carnețelul de călătorii. Mi-e frică să citesc primul și ultimul rând. Mi-e teamă că îmi va fi iar dor de Africa. E ultima oră din ultima seară a ultimei zi de luni pe care am petrecut-o în Etiopia. Ceasul a sunat azi pe-ntuneric, pe la șase. Oricum nu mai puteam să dorm de mult. E prea multă viață aici ca să ai timp de odihnă.
Oriunde ai întoarce privirea, cineva ți-o întoarce înapoi, curioasă, flămândă, veselă, nicicând fadă sau anostă. Am ieșit aseară singură pe drum, aveam nevoie de un răgaz cu mine. Tot ce ni se întâmplă este foarte personal. Între mine și pământul ăsta e o poveste veche, de încredere necondiționată. Orice s-ar întâmpla, tu-mi ții spatele. Și eu pe al tău.
La Bet Gyorgis, biserica Sfântului Gheorghe din Lalibela, s-au adunat cei rămași după potopul de turiști veniți să asiste la Crăciunul pe rit vechi, ca să mai facă o poză, să mai prindă un apus. Eu am venit aici cu o sticlă de apă, un pix și o hârtie. Mă cocoț pe un deal să observ mai bine migrarea către apus a grupurilor de turiști hulpavi, o dată-n viață călători în Ierusalimul Africii, ce bine că măcar de mâine vor fi departe, cu minte goală ca o coală nescrisă.
Au mai rămas doar doi oameni, plus un paznic care-și așază salteaua pe coama din dreapta bisericii sculptate în piatră prin secolul al XII-lea. Sub picioarele noastre, la 15 m adâncime, în formă de cruce greacă, e locul în care un preot blagoslovește zi după zi sute de pelerini din toată țara și pe unul străin, alb și speriat. Paznicul deschide un radio vechi, soarele s-a dus și eu încă stărui ba pe o piatră, ba pe o coastă, apoi pe alta. Nu mă dau dusă, un creștin îmi șoptește: you want tuk tuk, madam, nu mersi, pleacă mai departe, se roagă muțește, știe că și eu, ca și el, sunt aici pentru liniște și pace.
Apusul a lăsat o dâră lungă oranj, când caldă, când rece care pare că cerul promite iertare și înțelegere. Muzica și urletele din Lalibela se aud din ce în ce mai departe, sau poate doar m-am îndepărtat eu de ele, nu mai penetrează atmosfera de acum solemnă. Singurătatea e sfântă și necesară ca aerul. A apărut un colț fluorescent de lună, mi se face frig și îmi sună greierii în cap. Mai trec doi bărbați pe lângă mine, dar nu se sinchisesc nicidecum de prezența mea, nici de cerul spart de linia orizontului, ciuntită de munți nedrepți.
Timpul se scurge, îl simt fizic și mă întristează. Crezi că poți vedea lumea prin ochii mei? Privirea mea e șchioapă, unghiurile mele sunt subiective, dar azi, când o femeie cu patru degete și unul furat de lepră mi-a strâns mâna, am simțit toată durerea pământului și cerului.
Din senin foaia pe care scriu se luminează. E lanterna telefonului paznicului sfintei biserici. Continui să scriu și vreau să-i spun că nimeni nu mi-a mai arătat vreo urmă de empatie de ani de zile, dar mă bușește plânsul și încă n-am învățat o iotă de amharică să-i explic DE CE. Îmi șterge lacrima și îmi cere bani, o mână i s-a așezat pe genunchiul meu stâng, ceva nu e în regulă, îmi strâng foile și îmi înghit plânsul, dar el mă întreabă din nou: money?, nu, lasă-mă în pace, se apropie spre mine și încep să țip, e slab, îl văd prea bine, fug mâncând pământul, e bine, e bine, am scăpat.
Prin ochii mei lumea nu se vede întotdeauna frumoasă și nu e mereu caldă. Monumentele și statuile, locurile perfecte și drăguțe din vederi fără gunoi și fără urmă de discriminare etnică, sexuală nu-mi spun nimic și mă țin departe de adevăr. Sunt un simplu observator al furnicarului din jurul meu, fără să judec, fără soluții rapide și scheme de abolire a sărăciei globale sau a inegalității sociale.
Oriunde merg, încerc să înțeleg ce face lumea să fie ceea ce este și cum turismul întinde punți de comunicare între națiuni. Nu dorm mai bine noaptea, dar pun sub semnul întrebării tot ce văd fără să probez în realitate, tot ceea ce spun liderii politici și caut să dau glas câtor mai multe povești ale celor oprimați și slabi. Etiopia e țara cafelei și leagănul civilizației (hei, Lucy, unde-ai fost, prin cerul cu diamante?), dar e și locul unde un conflict de graniță a cauzat moartea a peste 100.000 de oameni și mutarea forțată a unui întreg milion de locuitori din zona graniței cu Eritreea.
Fă-ți temele atunci când te îndrepți către o nouă destinație de vacanță și nu fi un turist obosit(or) care numai face poze în speranța unei experiențe de neuitat.