Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași a deschis anul calendaristic cu două premiere: Un dolce far niente (sala Teatru la Cub) și Marjorie Prime (sala Studio). Realizate practic încă de la finele lui 2018 și anunțate pentru decembrie, ambele au fost amânate pentru jumătatea lui ianuarie și livrate publicului într-un soi de tandem. Sunt montările a doi tineri artiști, regizoarea Catinca Drăgănescu și actorul convertit la regie și dramaturgie Radu Iacoban.
Catinca Drăgănescu a folosit Vilegiaturiștii lui Maxim Gorki pentru o producție concentrată asupra lipsei de implicare a intelectualilor, care preferă confortul refugiului în spații călduțe și liniștite, în locul unei atitudini sociale active. Aducerea oarecum în prezent a subiectului, mai mult insinuată decât explicită, prin reafirmarea valabilității lui, a făcut-o prin recursul la un clasic cosmetizat odată cu o nouă traducere și adaptare a piesei, de fapt printr-un elaborat travaliu de dramaturgie de spectacol asumat de Raluca Rădulescu.
Din lista personajelor gorkiene au rămas numai opt, cele principale (avocatul, inginerul, artistul, doctorița și aparținătorii lor), iar numele îi e conservat și rostit numai Variei, Varvara Mihailovna, transformată în pivot de relație cu piesa-sursă. Din text s-a tăiat, dar se putea cerne liniștit încă și mai mult, fără teama că s-ar pierde din semnificațiile urmărite regizoral, ba ar fi fost în folosul general. Vorba aceea: ce se taie, nu se fluieră!
De aici apare una din suferințele propunerii, o supraîncărcare evident supărătoare, care pierde privitorul pe parcurs și îl îndepărtează afectiv de scenă. Senzația de prea mult și de haotic nu vine exclusiv din excesul de text. Ea se acutizează și dintr-o altă intenție regizorală, aceea de a roti actorii în interpretarea personajelor ca într-o ștafetă a rolurilor. Provocatoare ca idee, modalitatea interesantă în sine devine obositoare odată ce lucrurile evoluează, nu mai are surpriză și induce confuzie de la un punct încolo, interșanjabilitatea, prin preluarea replicilor și schimbarea la vedere a costumației, accentuând senzația de logică cețoasă și de aglomerare de mijloace.
Entropia scenică atinge limita unei mișcări browniene
Procedeul solicită inutil resursele actoricești, doar pentru a sugera că toată lumea poate fi fiecare dintre acești middle class retrași în propria comoditate. Construcția de personaj e pulverizată caleidoscopic, până la sfârșit nici nu se mai deslușește cine e cine și de ce nevoie de asta.
Catinca Drăgănescu e adepta formelor scenice moderne, aici utilizând rama unei lumi show, a unui sitcom cu aplauze pe bandă care ar trebui să îndemne prin contagiune la bună dispoziție. La început, personajele ies din relația cu ceilalți, adresându-se, la microfon, direct publicului, comentând extra-text. Se și cântă, live, și se cântă bine (orchestrație muzicală și sound design Jean Piloiu), songurile adăugând un important parametru de ritm. Scenografia Ioanei Pashca reface în amănunt mobilierul și recuzita ready-made tipice unei gospodării, înghesuite într-un panou rotativ escaladat și de unii dintre actori. Andreea Boboc, Ionuț Cornilă, Emil Coșeru, Petronela Grigorescu, Tatiana Ionesi, Ada Lupu, Cosmin Maxim și Horia Veriveș, în vestimentație de început de secol XX, fac la unison un efort apreciabil. Insuficient, însă, numai el pentru reușita unei producții a cărei inadecvare principală e absența măsurii și claritatea intențiilor.
Nu tot ce e mult e și potrivit, și de efect, iar entropia scenică atinge limita unei mișcări browniene. I se adaugă de la un punct încolo și filmarea în timp real (imperfectă sub aspect tehnic), proiecții pe două plasme, jocuri de lumini, multe și de toate în acest Un dolce far niente care pierde parteneriatul cu publicul, nedumerit de „ce-a fost asta?“.
Textul dramatic dezvoltă inteligent un subiect puternic
La sala Studio, Radu Iacoban a lucrat Marjorie Prime de Jordan Harrison, finalist la Pulitzer pentru Dramă în 2015. Într-adevăr, în proiectul ieșean piesa americană e cea care contează, un text actual prin suma de întrebări din subtext, care sensibilizează prin el însuși, tratând chestiuni din intimitatea familială: bătrânețea, nevoia de-a retrăi, relația nu întotdeauna perfectă părinți-copii, așteptările unora, nemulțumirile nerostite ale celorlalți, degradarea biologică, moartea, memoria post-mortem, pentru unii adevărata plecare din lumea viilor.
Cine ne mai pomenește după ce dispărem fizic? Cum putem păcăli timpul? În era virtualului, octogenara Marjorie preferă o hologramă generată pe computer ai cărei algoritmi operează cu amintirile oamenilor. Textul dramatic dezvoltă inteligent un subiect puternic atingând profunzimi umane și propunând să găsim alinarea alternativă în lumea electronică. Marjorie Prime e de câțiva ani un hit peste ocean (s-a jucat pe Broadway, s-a făcut și-un film bine primit), e impecabil alcătuită și va atinge categorii de spectatori pe care un Național trebuie să îi atragă, maturii și seniorii.
Radu Iacoban a ucenicit în mediul independent, deci e familiarizat cu spațiile mici și bugetele austere. A pus textul în scenă la propriu, într-o regie școlărească, care nici nu ajută, nici nu strică o dramă foarte bine articulată dramaturgic pentru a putea fi ratată. Marjorie Prime e un spectacol cu partituri generoase pentru actori (Mihaela Arsenescu Werner, Livia Iorga, Doru Aftanasiu, Dumitru Georgescu) realizat cu mijloace scenografice minimaliste (o „cutie“ albă, câteva scaune, o măsuță, un perete cu geam sugerând o altă încăpere, care putea la fel de bine lipsi) în care interpreții joacă fără disonanțe evidente, fără sclipiri remarcabile. Viziunea lui Radu Iacoban e o simplă lectură dramatizată a unei piese care atrage prin ea însăși – prin temă, prin dezvoltarea dramaturgică și așezarea în raporturile dintre personaje. N-are fior scenic, e anesteziată sub raportul teatralității scenice.