Revista „Variety“ scria recent că Lars von Trier ar trebui să se reinventeze pentru că The House That Jack Built, care a fost probabil gândit să creeze un mare scandal, n-a fost primit decât cu indiferență și cu prea puține bilete vândute.
Mi se pare la fel de cinic precum i-ai spune unui bolnav de nervi: „Nu vă mai enervați!“. Autorul articolului rememora premiera de la Cannes de anul trecut, unde filmul a fost arătat în Selecția Oficială, dar în afara competiției, și cum încerca să citească pe fața impasibilă a danezului (al cărui zâmbet misterios îl făcea să semene cu pisica din Cheshire), oare la ce se gândea în timpul acelor standing ovations. Asta se întâmpla mai ales înainte să înceapă proiecția, pentru că pe urmă zeci de persoane au început să iasă scandalizate din sală – și atunci probabil că zâmbetul lui vor Trier a devenit și mai sardonic, iar la final cei care au rămas și-au adus tributul de sanding ovations.
Cred că în încercarea de a înțelege „ce a vrut să spună autorul“ trebuie luat în calcul nu doar că acesta e un cineast genial și frământat, dar și contextul. În urmă cu aproape opt ani, von Trier a fost declarat persona non grata la Cannes după ce, la conferința de presă de la Melancholia, a gafat spunând că îl înțelege pe Hitler și, cu cât încerca să salveze situația, cu atât mai rău o dădea în fasole. Probabil că reacțiile provocate de cuvintele lui au influențat apariția noului film, sugerează „Variety“, ca pe un fel de pedeapsă pentru cei care nu au înțeles ce a vrut atunci să spună.
Dar, chiar făcând abstracție de tot contextul – inclusiv de depresia pe care von Trier o invocă de mai mulți ani (se știa încă de la primele filme că e o colecție ambulantă de fobii) –, tot poți citi The House That Jack Built dincolo de primul nivel, intenționat oripilant. E atât de îngrozitor și atât de progresiv îngrozitor să fii martorul a ceea ce vezi pe ecran, încât nu te poți gândi că nu există o intenție în asta, că nu e vorba doar de un cineast care-și chinuie sadic publicul.
Filmul are cinci capitole și o coda și urmărește un serial killer american pe nume Jack (Matt Dillon) pe parcursul a cinci „incidente“ (cum le spune), adică cinci crime în care ustensilele lui devin tot mai sofisticate (își spune Mr. Sophistication). În capul lui, Jack se vede un fel de arhitect (opusul inginerului, spune), un artist al cărui ideal foarte practic e să construiască o casă. La fel ca Manole, casa i se tot dărâmă pentru că nu înțelege care e materia primă de care are nevoie.
Mă întreb ce ar face un psiholog cu aceste referințe la construirea sinelui (casa), motivul umbrei (vezi secvența animată cu o umbră care crește sau descrește sub un felinar) sau compulsia de a ucide și altele pe care nu le-am identificat. The House That Jack Built mi se pare fascinant pentru că te invită să pătrunzi în sinele tulburat al lui von Trier sau al artistului în general, fără a avea nici o clipă siguranța că lucrurile pe care le atingi sunt reale. În cazul filmelor lui von Trier nici mama criticilor n-are ultimul cuvânt, iar asta le face și mai incitante. E posibil că, după gafa de la Cannes, von Trier să fi încercat să se explice, dar, cum nu se poate abține să nu fie el însuși, a ieșit ce a ieșit.
La von Trier violența e o formă de limbaj (așa cum sexul era limbaj în Nymphomaniac), dar și un mod de manifestare a unui rău universal fără de care nici binele nu poate exista. Dacă treci de cele cinci „incidente“, ai cale deschisă spre miez, spre subconștientul, dar și Hadesul interior, unde Câmpiile Elizee – interzise – sunt reprezentate de copilărie. Nu e o călătorie ușoară, dar nu călătoria în sine e îngrijorătoare, ci faptul că cineastul dă de înțeles că nu vede nici o salvare din ea și că va fi înghițit până la urmă de hăurile lui interioare. Chestia e că nu știi dacă acest deznodământ nu e cumva ironic. „Variety“ titra The House That Trashed/Casa care s-a năruit. Aici are dreptate, dar nu din motivele pe care le invocă.