Pe care, intr-adevar, noi, traitori in Romania, nu le putem percepe prea bine.
Am scris in ultimele doua numere despre Paris, unde m-am aflat alaturi de Dan Lungu si Florin Lazarescu pentru o serie de evenimente legate de lansarea volumului nostru colectiv Pas question de Dracula… Intors acasa, am fost asteptat de citeva ironii mai mult sau mai putin amicale, reprosindu-mi-se ca n-am fost capabil sa inteleg Parisul, in toata complexitatea lui. Adevarat, in doua saptamini e imposibil „sa cunosti Parisul”, dar nici n-am vrut sa dau senzatia asta in cele scrise. Dimpotriva, cele doua texte aparute in aceasta rubrica erau, mai degraba, un demers ludic. Parisul vazut dintr-o perspectiva oarecum sumbra. Un exercitiu usor de facut, pentru ca intr-adevar ai destule de scris despre mizeria din metroul parizian sau despre cersetoria prezenta peste tot. Dar nicidecum o perspectiva definitorie. Ci mai degraba una tipica romanului – dar pe care o are, indeobste, nu asupra Occidentului, ci asupra Romaniei. Prin urmare, cele doua texte se voiau tocmai o rasturnare a cliseului, o prezentare nu tocmai obiectiva, recunosc, a capitalei Frantei, tocmai pentru a sublinia faptul ca e foarte usor sa scoti la suprafata uritul, fie el si uritul parizian. Cind e vorba despre Romania insa, cu totii ne avintam, fara cea mai mica reticenta, in a prezenta numai acest urit. Iar apoi ne miram, ba chiar ne indignam categoric ca si ceilalti au o imagine „strimba” despre noi.
Adevarul e ca nu am fost in mod real dezamagit de Paris. Nici n-aveam cum: asemenea oricarui turist, m-am trezit cu harta in mina, bifind cu harnicie obiectivele indicate de nenumarate reviste, de cataloagele si pliantele care sedeau in teancuri in holul hotelului sau chiar in hipermarketuri. N-as fi avut cum sa fiu dezamagit de Paris cind o intreaga masinarie franceza de turism imi controla fiecare pas, indrumindu-ma spre locuri realmente spectaculoase, fortindu-ma practic sa nu-mi pierd timpul liber cu „prostii”, ci sa mi-l ocup cu legende, cu vizitarea atitor monumente, muzee, palate si strazi etc. Nimeni nu-mi indica drumul spre cartiere industriale cu blocuri cenusii, nimeni nu se grabea sa-mi arate „talciocurile” mizere sau strazile desfundate ale capitalei franceze… Adevarul e ca si parizianul obisnuit, cel de pe strada, traieste cu orgoliul de ghid turistic: cere-i o indicatie, iar el, cu o amabilitate pe care greu o gasesti la noi, te va indruma cu mare rabdare spre cele mai interesante locuri, iti va mai da, ca bonus, si citeva date pitoresti pe care, altfel, e dificil sa le descoperi in pliante, isi va pierde timpul cu tine pina se va asigura nu doar ca vei gasi drumul spre tinta dorita, dar si ca vei fi impresionat de ea.
Comparatia cu romanul de pe strada se impune aici. Daca turistul strain il va gasi pe acel amabil cetatean care sa aiba rabdarea sa-l indrume spre Casa Poporului, de exemplu, in pachetul turistic oferit ad-hoc vor fi ambalate si toate frustrarile, intregul complex romanesc al cetateanului respectiv. Insotit si de diverse scuze despre gropile de pe strazi, si de o scurta lectie de politica autohtona, si, eventual, de un mic dosar al uriteniei grotesti numite Casa Poporului, de la origini pina la prezent. Poate dramatizez putin, dar numai putin. Pentru ca am asistat deseori la discutii dintre romani si occidentali, fie ei turisti au ba, in care principala preocupare a concetateanului nostru era sa se scuze, sa explice, sa se disocieze de un anumit tipar al romanului, sa arate ca el e altfel. Mai mult, sa coboare in derizoriu orice oferta turistica sau culturala a tarii noastre, convins fiind ca asta-l va plasa, in ochii preopinentului, deasupra acestui derizoriu generalizat.
Sigur ca discutia e mult mai ampla si ea ar trebui sa ajunga la o problema devenita cliseu de presa in ultima vreme: adica la ce anume fac oficialii romani pentru imaginea tarii. Dar m-am oprit la perspectiva romanului de pe strada pentru ca ea mi se pare cel putin la fel de importanta. Si ma intorc pentru final la amicul meu scriitor si la entuziasmul lui. Repet, nu stiu daca intr-adevar comparatia lui cu Spania e potrivita. Dar simplul fapt ca a facut-o, fie si exagerind, dovedeste ca nu sufera de acel complex romanesc care pina si pe mine, recunosc, ma obliga sa pun sub semnul intrebarii entuziasmul lui. Or, ajungind iata si la chestiunea autoritatilor din Romania, cred ca primul pas spre imbunatatirea imaginii noastre in lume nu trebuie facut in afara. Ci chiar aici, in interior. Abia dupa ce imaginea Romaniei in ochii propriilor cetateni se va schimba, vom putea merge cu personalitati culturale in Italia, cum vrea ministrul Cioroianu, sau cu tot felul de idei ghiduse pentru un brand de tara in restul lumii. Pentru ca atunci toate aceste actiuni nu vor trebui sustinute de vreun fabulospirit mioritic, ci doar de un mai modest spirit romanesc, eliberat insa de multimea de complexe europene care il sufoca in prezent.