Fara scoala, „nu astepte nimeni nici parinti buni, nici fii buni, nici slujbasi buni, nici cetateni buni, si, prin urmare, nici stat bine organizat si bine cirmuit si pastorit”. Cuvintele ii apartin, cum spuneam, lui Ion Heliade Radulescu, carturarul iluminist devenit de la virsta de 18 ani profesor la scoala romaneasca „Sf. Sava”, sustinator al „mintuirii” norodului prin educatie si, prin urmare, promotor al primelor scoli primare satesti si al presei in limba romana.
Articolul „Despre invatatura publica”, la care m-am referit inca de la inceput, este de fapt o propunere detaliata de reforma, adresata prin intermediul „Curierului romanesc” marelui Ban M. Ghica, „capul departamentului dinlauntru, prezidentul eforiei scoalelor”. Din cauza unui sistem de invatamint „pagubitor”, „duhul a inceput a se timpi, nationalitatea a se stinge si romanul a se degenera”, remarca Heliade. Caci „scoalele, pretutindeni se intocmesc pentru dezvoltarea facultatilor intelegatoare si morale ale tinerimii, adeca pentru formarea duhului si a inimii”, ceea ce in tara romaneasca fusese ori uitat, ori ignorat. Invataturile si programele nu aveau „unime”, ci se predau mai mult dupa priceperea pedagogului, si nici coerenta si viziune. Scolarii parcurgeau toate clasele fara a invata macar o limba, treceau la „invatatura unei stiinte, fara a fi pregatiti cu cunostintele trebuincioase”, incepeau studiul unei discipline care se mai intimpla sa fie si nefolositoare (invatatura limbelor straine, pretutindeni are un scop. La noi, pana acum, ce scop a avut? Scopul politic si comercial? Dar nu vedem in scoala noastra turceasca, nemteasca, muscaleasca.
Scop literar? Dar n-am vazut sa se invete limbile docte…”) lasind-o balta citiva ani, pentru a o relua mai tirziu, cind deprinderile deja au fost uitate. Prin urmare, Heliade propunea un plan curricular complet pentru toate nivelurile de studii, de la clasele incepatoare, la umanioare si pina la ultimele patru clase complementare. Elevii urmau a invata alaturi de limba romana doua limbi „surori si egale” – italiana si franteza” –, doua limbi docte (latina si elenica) si limbi slobode sau neindatorate – „nemteasca si turceasca din cele vii, ebraica si slava din cele docte”. Pentru a usura invatarea limbilor, Heliade propunea invatarea lor simultana: „spre ezemplu, cind romanul invata pe scolarii sai articolul, articolul sa invete si italianul si francezul”.
Iar daca raspunsul ocirmuirii ar fi fost ca nu sint bani ca sa sustina reforma scoalelor, el le pregatise deja replica: „sint prea de ajuns banii, cind va avea sistema drept scop folosul de obste, iar nu sa-si puie in chiverniseala clientii. Apoi, ce trebuiesc atitia ofiteri si zabeti, (…) atitia simbriasi titulari care iau leafa cit doua catedre, fara sa faca nimic?”..
Nu-i asa ca toate acestea suna familiar? Nu se pling si profesorii nostri de astfel de pacate? Nu aduc ei argumente asemanatoare pe care ministeriabilii nu le iau in seama?
Vorba lui Heliade: „trebuie sa curatim stupul de trintori ca sa putem avea miere”.