M-am așezat la o masă de lângă stradă să privesc agitația de peste drum, concurentă cu cea din localul învecinat și mai ales cu cea din mintea mea. E prima oprire a autobuzului local pe ruta Addis Ababa – Bahir.
Dar când toată lumea de voie – de nevoie e debarcată și orientată către un restaurant jegos, în care pășești cu frica de a nu cădea în vreo groapă, în moloz sau și mai rău, caut o toaletă. Cineva îmi indică niște scări care duc un etaj mai jos, trec de spălătorie și ajung în dreptul unei bucătării afumate, aflată perete în perete cu toaleta: trei cabine cu uși de tablă și ligheane cu apă menajeră verde. Stomacul mi se face pungă, transpir abundent și încerc să nu uit de ce am venit aici.
Odată ce cortina a fost trasă și am descoperit secretul bucătarului, mă găsesc în imposibilitatea de a naviga printre călători obosiți și farfurii așezate pe tăvi soioase, vreau numai să inspir altceva decât miros de mâncare afumată și valuri de urină concentrată. Așa că refuz discret invitația la mic dejun și mă îndrept către următoarea cafenea-bar, unde localnicii deja sorb obligatoriul must cu miere, iar pe jos e plin de ierburi aromate care să ne ureze bun-venit și poftă bună. N-am apetit deloc, deși nu am mai mâncat de vreo 24 de ore, dar o cafea merge.
Hotelul nostru, Bahir Dar 2 din Bahir Dar, oferă terci de orez și legume soté, dar nicidecum sotate până la capăt. Sunt mai degrabă încălzite pe un foc chior și au o aroma pronunțată de clor. Mi se strânge stomacul. Iulian mănâncă un biftec tartar cu orez.
Înapoiez farfuria aproape neatinsă și mă grăbesc să găsesc un restaurant pe TripAdvisor care să nu mă lase în lumea postului negru (deși respect cutuma ortodoxă orientală, profund înrădăcinată în mentalul neamului din Cornul Africii). Miercuri și vineri în orice bodegă se servește musai meniu de post, disponibil de altfel și în orice altă zi din săptămână. Din acest motiv m-am și bucurat atunci când am hotărât să pornesc înspre Africa și Etiopia mi-a câștigat detașat inima de vegan, altfel consumator de tot ce e mai bun prin lume.
Joi seara în Bahir Dar pare să nimeni nu consumă nimic și mai toate restaurantele au dat faliment, patronii au fugit prin Madagascar și doar câte un chelner melancolic a mai rămas să lustruiască paharele pline de praf ale unei epoci demult apuse. Mi-e foame din ce în ce mai tare și îmi păstrez calmul din ce în ce mai greu. Buna dispoziție s-a dus demult pe apa Sâmbetei sau Nilului Albastru, dacă tot suntem aici. Fac un efort supraomenesc să nu ucid pe nimeni pe stradă și după vreo oră de patrulat localuri aproape abandonate ajungem în dreptul Lacului Tana, o întindere de apă de doar 84 km lungime și 66 kilometri lățime, deci nici vorbă să-i dăm o roată mai târziu așa, de dragul digestiei.
Găsim un local și chelnerul pare să înțeleagă tot ceea ce-i comandăm, în jur zboară șervețele și fețe de masă de la briza de seară, el e în continuare imperturbabil, eu deosebit de mulțumită de același meniu de post – beyaynetu: un platou de mai multe sosuri și preparate vegane așezate cu meșteșug pe o clătită din aluat fermentat – și, slavă Cerului, fără gluten – numită injera. Trec 5, 10, 15 minute, nimic la orizont. Apare în cele din urmă o altă prezență care aparent vorbește engleză, ne mai ia comanda o dată și peste încă jumătate de oră iată cum masa noastră se umple, tâmplele mi se reaxează și stomacul ingeră ușor. Stingem comboul cu o Coca Cola rece, de frică să nu ne lovească vreo indigestie.
Peste drum de anticul Bahir Dar 2, unde urmează să stăm vreo patru nopți, se află Palace Hotel. Un hotel curățel unde recepționerul ne indică o cameră minunată, cu baie proprie și cadă, un pat acoperit de așternuturi albe, perfect pliate la toate colțurile și, ce e drept, cu un mic damf de mucegai. M-a cucerit din prima. Iulian nu e prea entuziasmat – alergiile de primăvară l-au făcut sceptic la mirosuri noi –, așa că ne mulțumim cu un suc de mango și o bere rece pe terasa imaculată de la ultimul etaj.
A doua zi ajungem iar la lacul Tana, unde sperăm să vedem pescari și pelicani și să avem o zi de neuitat. Google Maps indică un loc unde s-ar afla piața de pește proaspăt, intuiția ne zice că am tras lozul câștigător, dar până atunci intrăm într-un amfiteatru unde lumea bea Sprite sau bere, cu ochii spre lac de unde va să vină cineva. Sau ceva. Toți par în expectativă, ne luăm și noi locuri cu vizibilitate cât mai bună și ne punem pe așteptat. Chelnerii roiesc pe lângă noi, fără să ne întrebe o vorbă. Iulian schimbă obiectivul la aparat. Sigur îi trebuie zoomul tele, să surprindă venirea pescarilor înconjurați de pelicani fix la apus, fix azi, fix aici.
În vreo oră nimic nu s-a întâmplat. Avansăm pe terasa restaurantului plutitor, pentru care plătim și o taxă de intrare de vreo 20 de birr, cam 3 lei românești. Aici se mănâncă cipsuri, beyaynetu și se bea bere Walia și St. George și se privește în larg. Bem și noi, refuzăm mâncarea, primele semne de rău au început să se arate. Mi se învârte capul și o ușoară ceață îmi încețoșează privirea.
În drum spre hotel întrebăm și noi pe stradă: ce așteaptă lumea, că n-am mai avut răbdare până la capăt. Ce să aștepte? Nimic. Azi doar se relaxează.