Dar, oare, lucrurile chiar asa stau?
Am recitit de curind cele patru romane de diamant ale lui Dostoievski, fiindca am vrut sa fac acest lucru, mi l-am dorit nespus – sa-mi rup din timp, sa-mi dau peste cap orarul si sa-l recitesc pe Dostoievski. Si am gasit citeva scene care, chiar si acum la maturitate, m-au frisonat cu asupra de masura si au bagat spaima in mine, pentru ca de-abia acum le-am priceput mai bine si mai adevarat. Voi pomeni doar doua dintre ele: Miskin si Rogojin dialogind autist si parca dementi, linga cadavrul Nastasiei Fillipovna (in Idiotul); sau scena sinuciderii lui Kirillov, in care acesta simte in sfirsit groaza si disperare fata de viitorul sau gest fatal (in Demonii). Ei, bine, recunosc ca literalmente mi-au clantanit dintii in gura atunci cind am recitit, dupa foarte multi ani, aceste scene. La fel de bine cum alte scene din Dostoievski au avut exact efectul contrar si mult sporit fata de lectura mea din tinerete: ma gindesc la predica lui Aliosa catre copii, la moartea lui Iliusa Sneghirev, in finalul Fratilor Karamazov; sau la sfirsitul din Crima si pedeapsa, care certifica o tulburatoare unio mistica intre ucigasul ispasitor si fosta prostituata devenita mintuitoare.
Cite sensuri poate avea o carte, cite intentionalitati? Despre doua stim sigur ca exista si functioneaza: sensul dorit de autor si sensul investit de cititor. Hermeneutica isi are, fireste, nuantele ei infinite, dar ea reprezinta in chip decisiv punctul de vedere al receptorului. Unii zic ca in orice carte exista si un sens divin, care nu mai depinde nici de autor, nici de cititor, ci de un continut stabil si inefabil inculcat intr-un text (fie el sfint sau nu) de catre Dumnezeu. In opinia mea, daca este sa definim cumva, acest al treilea sens, el este unul epifanic: dar nu l-as raporta neaparat la instanta divina, pentru ca as delimita astfel tocmai epifania care, nu-i asa, nu se cuvine a fi delimitata. Orice epifanie autentica trebuie sa fie libera, fara granite exacte: de aceea, obscuritatea epifanica este mult dorita si rivnita de cititorul impatimit.
De fapt, termenul corect pentru al treilea sens (sau a treia interpretare) care probabil ca exista in orice carte este acela de obscuritate. In orice carte, indiferent de intentia autorului si de hermeneutica cititorului si a interpretului, exista ceva obscur, ceva revelatoriu obscur. Si in acest al treilea sens vad eu tocmai bogatia unui text, cu nadejdea ca dincolo de cele rostite si scrise intr-o carte mai exista intotdeauna inca ceva in plus, atita doar ca neprins si necapturat in insectar.