Acesta nu e un spoiler. Noul film al lui Matteo Garrone (premiul de interpretare masculină pentru Marcello Fonte la Cannes 2018) e, după spusele regizorului, povestea unui om care își pierde umanitatea în confruntarea cu mecanismele violenței.
Spectatorul își dă seama destul de repede că Marcello e un soi de personaj fellinian a cărui inocență cedează până la urmă la contactul cu lumea sordidă și agresivă în care trăiește.
Am făcut în 2012 un interviu cu Garrone pentru „Suplimentul de cultură“, când a fost invitat la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Mi-a făcut impresia unui tip fragil în relațiile cu lumea, deși făcuse filme dure – de pildă Gomorra (Grand Prix du Jury, Cannes 2008) despre Mafia napolitană, adaptare a bestsellerului lui Roberto Saviano, când Saviano trăia ascuns și cu poliția la ușă. Sau straniul L’imbalsamatore, o idilă taxidermică (selecționat la Cannes în secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs în 2002).
Garrone mi-a răspuns la întrebări aproape fără să mă privească și, cu un fular înfășurat de trei ori pe după gât (deși eram în octombrie), avea ceva din Pinocchio, dintr-un personaj care luptă să-și păstreze puritatea nu întorcând spatele realității, ci sfidând-o, luându-se la trântă cu ea.
De aceea nu m-a mirat aflând că lucrează acum la o adaptare după Pinocchio (cu Toni Servillo în rolul lui Geppetto). Garrone a spus și în interviu că își vede toate filmele, chiar și Gomorra, ca pe niște basme. La Dogman acest lucru e mai vizibil decât în alte filme, pentru că accentul e pus pe un singur personaj, un inocent frizer de câini pe nume Marcello care mai face un ban vânzând cocaină și care trăiește un fel de no man’s land – nici sat, nici oraș, un loc în egală măsură sordid și poetic. Nici temporal acțiunea nu e fixată clar. Garrone a spus după Cannes că Dogman e un western modern, că nu prea contează unde se desfășoară acțiunea și că a filmat în sudul Italiei (exact unde a făcut și L’imbalsamatore în 2001), pentru că a găsit acolo un spațiu metafizic unde ai senzația că orice e posibil.
Filmul e inspirat dintr-o crimă celebră la vremea ei (anii ’80) pentru detaliile torturii la care a fost supusă victima. Cazul a fost prelucrat de Garrone la mai multe mâini într-un scenariu epurat, care se rezumă aproape numai la relația dintre Marcello și un monstru pe nume Simoncino, teroarea cartierului, care tocmai a ieșit din închisoare și care, urmând parcă un traseu demonic, face imposibilul să-l întineze. Marcello nu are cale de scăpare, iar regizorul e de partea lui, deși pleacă și el de la premisa că lumea nu e un loc pentru puri și că inocența se plătește.
Marcello Fonte, interpretul lui Marcello, a apărut într-un mod cu totul extraordinar în film. Garrone căuta interpreți printre foști prizonieri care activau într-o trupă de teatru. Când cel pe care deja îl alesese a făcut un anevrism și a murit, Garrone l-a luat pe Fonte (care lucra ca paznic) pentru că era singurul care știa replicile. Marcello Fonte e punctul forte al filmului, care altfel risca să se sufoce în propria-i întunecime. E atât de sumbră lumea descrisă de Garrone, încât numai un element de umanitate îl poate ține pe spectator aproape. Iar Fonte are această bunătate venită, se pare, dintr-o viață grea. În schimb, nu mi-a plăcut elementul canin și felul în care e gestionată ecuația umanității vs. animalitate (cruzime) prin intermediul câinilor. (Și asta nu doar pentru că sunt pisicăreasă.)
Dogman e un film rotund și ferm, lucru vizibil chiar și dacă nu empatizezi cu toate opțiunile lui Garrone. Prin intermediul figurii și stilului interpretului său, el devine o combinație de omagiu adus cinemaului italian de altădată și fabulă modernă despre răul etern care nu poate exista în afara binelui. Diavolul are nevoie de înger ca să supraviețuiască.
Cam asta e esența optimistă a lui Dogman.
Frizerul de câini/ Dogman – de Matteo Garrone, cu Marcello Fonte, Edoardo Pesce