Cred că fiecare om care nu e surd (fizic și psihic) are momente când caută și găsește alinare în anumite melodii, auzite cu sau fără voie.
Și orice ascultător consecvent de muzică are slăbiciunile sale, pentru o anumită trupă, un interpret sau un gen care altora nu spun mai nimic. Eu, am scris-o de multe ori, mă dau bătut în egală măsură la blues, punk și industrial metal. Canned Heat, Stranglers ori Mekanik Șef au discografii complete pe rafturile mele. Jur până la moarte pe Wish You Were Here și pe Frank Zappa. Dar mă fac să plâng nenumărate trupe și interpreți de ambele sexe din fosta Iugoslavie, măcelărită de atâtea interese meschine, încât, după ce granițele noastre s-au deschis, nu mi-a venit deloc la îndemână să mă plimb pe acolo. Deși, cine știe, farmecul pământurilor e dat de asprimea și violența celor care năzuiesc să le stăpânească, uitând că nimeni n-a stăpânit nimic definitiv. Niciodată.
Am plâns când războiul dintre frați sfâșia o țară de referință și am scris, comentând o antologie a legendarei trupe Bijelo Dugme. Mi-au dat lacrimi și deunăzi, ascultând ultimul disc înregistrat de Amira Medunjanin, împreună cu Trondheimsolistene: Ascending (2018, Jugoton-Croatia Records). E drept, de astă dată starea mea venea din propria-mi sfâșiere, provocată de motive ce n-au legătură cu situația socială de niciunde. Pentru că, la urma urmei, fiecare suntem o națiune compusă dintr-un singur eu; care ori se autodistruge în lupte necontenite cu sine, ori se revarsă agresiv și asuprește pe cei din jur, familie, prieteni sau vecini. Iar genul de muzică ilustrat cu atâta pasiune și discreție de Amira se potrivește tocmai acestor momente de neant, în care sufletul se prăbușește ca un tavan de căscioară sub obuzele unui tun infam. Atunci te ajută, poate, o sticlă de rachiu din cel mai tare și glasul unei femei, acompaniat de răgușeala acordeonului sau de bocetul viorii. Și nu, nu e obligatoriu să pricepi vorbele murmurate, ba dimpotrivă! Pentru că vocea umană e mai înainte de toate un instrument, iar cuvintele, în orice limbă ar fi, sunt irelevante, dacă nu sunt cântate cu inima, să zic așa.
Terminologic vorbind, ceea ce cântă Amira Medujanin se cheamă svedalinka, un fel de gospel sau blues pentru americani, doină de jale pentru noi, vorbitorii de română. Nu extind niște explicații accesibile oricui; țin să remarc doar faptul că aceste jelanii sunt cântate îndeosebi de femeile bosniace, obligate de împrejurări să stea închise în camerele lor. Și au tradiție la asta! Dar ce constituia până de curând o reverie cu efect alinător este azi un gen de muzică apreciat în aproape toată Europa, datorită talentului și inteligenței manageriale dovedite de oamenii acelor locuri. Să faci un disc, al șaptelea, cu Trondheimsolistene, ansamblul cameral de la Conservatorul național norvegian, este ca și cum Aura Urziceanu ar fi scos un LP cu Royal Concertgebouw din Amsterdam, nu cu orchestra lui Duke Ellington. Am amintit de Aura, deși era poate mai nimerit să pomenesc de Maria Tănase, deoarece muzica Amirei Medujanin figurează des la categoria world jazz fusion, în clasamentele căreia s-a situat la vârf.
Lăsând finețurile speculative pentru alte eseuri, mă întorc la melosul discului, sugestiv simbolizat de grafica semnată Azra Halilbegović. Fără îndoială că orice ascensiune implică o lepădare de lucruri inutile, de bagaje nesemnificative. La extrem, ridicarea sufletului la cer – sau unde e presupus că se ridică – reclamă în prealabil o sfâșiere: lepădarea de carnea și de oasele trupului. E o metaforă? N-aș îndrăzni să afirm că da. Procesul se desfășoară în creierul fiecăruia. Mie mi s-a întâmplat. Și sunt recunoscător Amirei.