Cel mai fierbinte loc de pe pământ se află în Depresiunea Danakil, în nordul Etiopiei, gard în gard cu Eritreea. Relațiile tensionate dintre cele două țări fac ca această bucată de pământ să fie un teren nesigur pentru turiști, care vor fi sfătuiți să nu se aventureze de capul lor prin zonă, ci să apeleze conștiincios la o agenție de turism autorizată, care pe lângă serviciile obișnuite oferă și protecție armată grupurilor.
S-ar putea să ți se pară un pic exagerat ce am spus, dar prin 2017 un turist german și ghidul său etiopian și-au încheiat definitiv călătoria pe Pământ aici, pentru ca în 2012 cinci europeni să aibă aceeași soartă, când alți doi au fost răpiți.
În rest toate bune și frumoase, dar atenție la jila (șiș), obiectul preferat al populației afar, care ocupă Depresiunea Danakil, în nordul regiunii Afar, și care nu prea se bucură de oaspeți nepoftiți, pe care îi tratează cu câte o evirație deloc accidentală ori de câte ori îi sare țandăra. Obiceiuri locale, ce să le faci!
Perfect, deci când mergem acolo? Pe 1 ianuarie? Sună minunat! Așa că în prima zi din an, după un binemeritat Revelion petrecut în patul unui hotel din Mekele – dubios de gol pe timpul zilei și ultra ocupat pe timpul nopții – am pornit la drum. Agenția – agenție, ghidul – ghid, anume domnul Welde, plus un cuplu de nemți cu care vom împărți jeepul, toate promit o aventură pe cinste. Welde, ghidul și șoferul nostru care are grijă de mașină – o Toyota Land Cruiser – ca de propriul copil, suferă de fiecare dată când se trântește o portieră: Go slow, goooo slow! Și ce căutați voi aici? Eu nu înțeleg. Nu e apă, nu sunt copaci, nu e nimic de făcut. Pentru ce ați bătut atâta amar de drum?
Ce să-i spunem, pentru adrenalină, pentru lava vulcanului activ Erta Ale pe care îl vom vedea diseară, sau nu, din dorința de a face mereu mai mult în călătorii, de a împinge puțin mai departe limita zonei de confort (dar până unde și până când?), toate astea sunt întrebări la care trebuie să ne răspundem mai întâi nouă, fiecare în tihna lui. Cât de departe poți merge pentru o experiență unică? Mai există așa ceva, când lumea a devenit mică și este accesibilă oricui are un pașaport valabil minimum șase luni de acum înainte și nu chiar o avere de dat pe noutatea altor popoare, altor istorii, altor peisaje de sub același soare?
Nu știu, Welde, de ce am venit până aici, părea o idee bună atunci când nu mi se zguduia creierul de la craterele pe care le luăm din plin cu jeepul tău în deșertul de aici, care nu demult, acum vreo câteva mii bune de ani, era fundul Mării Roșii.
Nici bine nu-mi duc gândul la bun sfârșit că jeepul se împotmolește într-o dună de nisip și în jur nu se mai vede nimic, ne-a înghițit deșertul cu totul, pe ferestre se scurge un praf auriu ca în picturile cu nisip și Welde se opintește la volan. Apare prompt un alt șofer, mai tânăr, mai cu zvâc, se urcă tacticos la bordul Toyotei noastre, valuri de nisip plutesc în jur și în curând reluăm cursa cu obstacole către prima tabără de bază.
Aici trăiesc afarii și extremofilele, un tip de microbi foarte rezistenți, care s-au adaptat la niște condiții de trai extreme, de unde și numele. Nimeni altcineva. Doar supraviețuitori, printre care sigur că nu m-aș putea număra.
Deși stă să apună, e o căldură greu suportabilă și orice minut petrecut în afara aerului condiționat din mașină înseamnă o pierdere gravă de lichide, plus arsuri solare. Ne baricadăm cu eșarfe în geam și îl implorăm pe Welde să dea ventilația la maximum. Nu prea colaborează și ne coace la foc mediu, dar cu prima ocazie când are ceva de meșterit la portbagaj profităm de ocazie și dăm aerul condiționat până la capăt.
Au trecut trei ore de când străbatem deșertul și tabăra începe să se întrevadă: o mare de jeepuri albe, cămile răsfirate în parcare, vreo două corturi mari în care se pregătește cina și curent electric nicăieri. Ziceai că ai luat frontalele de acasă, da?, îl întreb nesigură pe Iulian. Stai, ce? Ai uitat? Urmează un drum de alte trei ore de urcat pe vulcan, e întuneric beznă, de-l tai cu cuțitul și tu zici că ai uitat frontalele? Le-a uitat, dar nu și restul.
Avem de purtat în spate câte 6 kg de echipament foto, saci de dormit, sticle cu apă și haine de schimb pentru o noapte pe care o vom petrece la buza vulcanului activ Erta Ale. Toate la lumina lunii în scădere a primei zile din an.
Până atunci ne echipăm de expediție, lăsăm în mașină tot ce nu e necesar, dar nu și un pachet cu o tonă de șervețele umede – sus nu e nici strop de apă cu care să ne ștergem sudoarea amestecată cu praf vulcanic de pe drum, nici toalete, nici camere, nici paturi, nimic decât o întindere incomodă de lavă uscată pe care ar trebui să ne odihnim oasele vreo câteva ore înainte de răsărit, când vom începe coborârea spre tabăra de bază. Nu că ne-am grăbi undeva, dar după orele 9 ale dimineții temperatura exterioară urcă cu încredere spre 40+ grade Celsius cu un indice real feel de 60+.
La cină se servesc fructe, supă și paste (ups, eu n-am ce mânca), noroc că am adus o conservă de pește și una de porumb, înghit în sec și știu că multe nu o să-mi convină de acum încolo. Abia aștept să urc, poate îmi trece și foamea, și căldura, și cheful de a mă lua de oricine a mâncat mai mult ca mine azi.
Cămilele se ridică anevoie, mai întâi pe picioarele din spate, apoi pe cele din față, o doamnă de vârstă incertă negociază aprig un loc în spatele lor, rucsacul atârnă deja greu și bretelele îmi taie umerii, cu Iulian n-am chef să socializez din cauza omisiunii inocente a frontalelor și noaptea încă nu a început.
Va continua.