Editura pariziană Buchet-Chastel publică luna aceasta un volum de dimensiuni reduse, pe care l-aș recomanda fără rezerve oricărui prieten meloman, fie că apreciază sau nu muzica lui Serghei Rahmaninov. Mâna de scrieri rămase de la compozitor, răspândite în diferite arhive și publicații americane sau britanice, greu de găsit, este reunită pentru prima dată într-o ediție în limba franceză, în traducerea și cu notele de subsol ale lui Carine Masutti. Textele, toate inedite în franceză, au fost publicate între anii 1910-1943, în limba rusă sau engleză.
În aprilie 1921, aflat în Statele Unite, Rahmaninov publica un articol în „The Musical Observer“ cu o seamă de reflecții despre el însuși, pornind de la refuzul adresat unui editor ce îi propusese să scrie câteva piese pentru pian „de dificultate medie“, „în scopuri comerciale“.
„A compune – comentează Rahmaninov – este un ritual sacru, un proces în care se creează noi idei muzicale ce vor fi apoi îmbrăcate în sonorități frumoase. Nu pot scrie piese «de dificultate medie», nu știu cum se face așa ceva. Lucrurile nu se petrec ca la un croitor, care ajustează o haină la dimensiunile unui copil. Muzica nu poate fi tăiată cu foarfeca. Inspirația este un fenomen prea serios și prea nobil pentru a o trata astfel. […] Cum poate un artist să creadă judecata unui critic, care îi apreciază opera nu prin frumusețea intenției muzicale și a expresivității ei, ci prin dificultatea de execuție, dacă are sau nu octave?“
Rahmaninov traversase, totuși, în prima tinerețe, un moment de dificultate în care scrisese din nevoi financiare, și povestește istoria acelui Preludiu în do diez minor, ce avea să-l facă instantaneu dacă nu celebru, cel puțin extrem de popular. Istoria figurează într-un alt articol, publicat în engleză în februarie 1910, în revista „The Delineator.“ Avea 18 ani la terminarea studiilor la Conservatorul din Moscova și, „cum muzica nu este o profesiune rentabilă… și este, în general, fără speranță pentru debutanți“, „la sfârșitul anului mă găseam la ananghie. Cum aveam nevoie de bani, am scris acest Preludiu și l-am vândut unui editor pentru o sumă fixă. Pe scurt, am primit 40 de ruble, echivalentul a circa de 80 de dolari. Admiteți că e o plată minusculă, în raport cu profiturile făcute de editor“.
Ajuns în America și întrebat despre sursa lui de inspirație pentru Preludiu, Rahmaninov spunea: „În afara marii necesități să câștig ceva bani, n-am fost inspirat decât de dorința să creez ceva frumos și cu artă. Un preludiu este prin natura sa muzică pură și nu poate fi închis în cadrele unui muzici programatice sau impresioniste. […] Muzica pură poate sugera o idee publicului sau să-i insufle o stare de spirit, dar funcția ei primă este să-i procure o plăcere intelectuală prin frumusețea și diversitatea formelor ei. Spre așa ceva tindea Bach în ciclul său extraordinar de preludii, o sursă infinită de plăcere pentru un public iluminat din punct de vedere muzical. […] Dacă vrem să intrăm în psihologia preludiilor, trebuie să înțelegem că funcția lor nu este de a ilustra o stare de spirit, ci dezvoltarea ei“.
Citind reflecțiile lui Rahmaninov înțelegi mai bine atât pasiunea unui Sviatoslav Richter pentru muzica sa, ca și apărarea pe care i-a luat-o în fața acelora ce tindeau să-i minimalizeze arta. În însemnările sale în Carnete, Richter nota, referindu-se la Studiile-Tablouri, Op. 33 ale lui Rahmaninov: „Este dificil să dai de capăt acestei muzici, care, din contră, se ascultă cu atâta ușurință. Adesea, în fapt, publicul are impresia că nu este ceva nici dificil de cântat, nici deosebit de serios… Aud, uneori, remarci atât de stupide în această privință, proferate atât de muzicienii de la noi, cât și din străinătate, încât nu mai am nici chef să le citez aici“. Într-o notă anterioară, Richter își exprima încântarea față de unul dintre Studiile lui preferate (în fa diez minor), pentru a conchide: „acest studiu prodigios anticipează întreaga artă pianistică prokofieviană“.
„Arta cea mai mare – scrie Rahmaninov într-un alt articol din 1923, reprodus în culegerea publicată la editura Buchet-Chastel a grupului Libella – este creată întotdeauna inconștient. Pentru a atinge o culme, este nevoie, desigur, de ani de eforturi intense. Pentru a ajunge pe acea culme, nu te înalți asemenea îngerilor, ci trebuie să escaladezi muntele.“ Iar pledoaria îl conduce apoi spre un elogiu cu totul deosebit adus lui Chopin: „Cu tot respectul datorat lui Liszt, ale cărui opere reprezintă un mare pas înainte în arta pianului, cele ale lui Chopin rămân până în prezent un pisc neatins. Un sens subtil al culorii sunetului, armonii magnifice, o adevărată revelație a posibilităților instrumentului, fac din aceste lucrări o Biblie pentru pianiști. Dacă îi cunoașteți aceste lucrări, cunoașteți, practic, tot ce este posibil să creezi în materie de efecte pianistice de mare realizare. Scriitura lui Chopin este atât de «confortabilă» pentru mâini, încât cea mai mare parte a studenților nu par să înțeleagă că ea cere un studiu răbdător și asiduu. […] O lucrare de Chopin trebuie studiată cu aceeași perseverență și aceeași meticulozitate ca și una de Bach. La marii artiști, la genii, fiecare notă are un sens“.
De neocolit sunt și câteva evocări ale personajelor tinereții sale la Moscova, între care domină Fiodor Șaliapin și, mai ales, Ceaikovski. Despre acesta din urmă vorbește într-un interviu acordat publicației „The Musical Times“, la Londra, în 1930: „Dintre toți oamenii și artiștii pe care i-am putut întâlni, Ceaikovski a fost cel mai fermecător, de o finețe a spiritului incomparabilă. Era o ființă umilă, asemenea tuturor adevăraților oameni mari, și de o rară simplitate. În afară de Cehov, nu am cunoscut un alt om să-i semene. […] Ascultase prima mea operă, Aleko, care, grație lui, fusese pusă în scenă la Teatrul Imperial. Acest simplu fapt ar fi fost suficient să-mi lanseze cariera, dar Ceaikovski nu s-a mulțumit cu atât. Cu smerenie și timid, ca și cum s-ar fi temut de un refuz, m-a întrebat dacă aș accepta ca opera mea să fie dată într-o seară împreună cu una de a lui. Să-ți vezi numele pe un afiș, alături de al lui Ceaikovski, era o onoare imensă pentru un compozitor și nu aș fi îndrăznit niciodată să mă gândesc măcar. Ceaikovski o știa, a vrut să mă ajute, dar se temea să nu-mi rănească mândria. Curând aveam să culeg fructele bunătății lui Ceaikovski [..] și după câțiva ani am început să dirijez orchestra Operei Imperiale [Bolshoi Teatr]“.
Pe scurt, un volum pasionant, ce va fi lansat la Paris, la 21 februarie.