E întuneric beznă și mă împiedic la fiecare trei pași. Încerc să mă țin de vreun grup cu frontale și pentru o vreme nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la următorul pas. A zis ceva de luat o pauză? Când, că merge deja de oră jumate la pas alert? M-a depășit șirul
de cămile cu hotelul în spate (saltelele noastre cele de toate zilele). Nimic nu e frumos și totul doare.
Papucii mi s-au umplut de mici așchii de roci erozive, praful a trecut de primul strat dermic, coloana mi s-a făcut acordeon, sacul de dormit atârna ca un pendul de rucsacul deja prea greu din spate. Din când în când ghidul dă ocol grupului pentru a vedea că nimeni nu a rămas în urmă, să fie răpit de extremiștii eritreeni: all you, after 30 minutes we take rest.
Treizeci de minute sună în mintea mea a trei decenii de lupte greco-romane și ar trebui să iau cel puțin două medalii de bronz olimpice, pentru că 1. nu mi-am rupt nici un picior deocamdată și 2. încă am încredere că pot duce la bun-sfârșit această cursă. De dat înapoi oricum nici nu poate fi vorba, suntem în mijlocul pustiului, ne ghidăm după stele și curbaturi terestre ale căror contururi eu tind să le ratez constant. În timp ce-mi blestem zilele pentru alegerea făcută, pe partea dreaptă mă depășește în sprint un domn, în sandale de plastic verde, șort și o cămașă zdrențuită. Pe un umăr îi atârnă o pușcă.
Respir greu, trag pe gură microdoze de oxigen și înghit și din praf, iar grupul înaintează în pas rapid, mai sus, către Erta Ale. Un pic de context:
Cu o altitudine de 613 metri, Erta Ale înseamnă în limba afar „muntele care fumegă“. Partea sudică a craterului mai poartă și numele Poarta către Iad. Aveam să aflu în curând de ce. În acest moment, există în toată lumea șase lacuri de lavă: Yasur pe insula Tanna din Vanuatu, Nyiragongo în Republica Democrată Congo, Kilauea în Hawaii, Erebus în Antarctica, Villarrica în Chile și Erta Ale în Etiopia. Erta Ale se laudă cu două lacuri de lavă, care din când în când scuipă cu pizmă de prea plin în tot ce găsește în preajmă. Pe 25 septembrie 2005 a făcut curat prin vreo 250 vaci, iar câteva mii de cetățeni s-au mutat repejor în alte zone, mai liniștite. În 2007, o nouă erupție a forțat altă mutare a populației din zonă, pentru ca ultima izbucnire să se înregistreze în 2017.
Aud ca prin vis sau mi se pare: paaauză! O, Doamne, ce-am făcut să merit toate astea? Arunc rucsacul unde nimeresc, beau o sticlă întreagă de apă fierbinte și îmi întind ce a mai rămas din mine între niște colțuri de lavă uscată. Îmi tremură picioarele și toate hainele îmi sunt ude leoarcă.
Se așază și cămilele, turiștii răsuflă ușurați, lanternele și frontalele se închid, ne ajung stelele verzi pe care le vedem în jur. Nici nu trec mai bine de vreo 5 minte că trebuie să și purcedem din nou la drum. Încerc, dar nu-mi iese. Încerc să simt iubire și bunăvoință față de toate creaturile lui Dumnezeu, dar NU REUȘESC. Azi nu-mi iese.
Mi s-au obișnuit ochii cu întunericul și încep să întrevăd un fum roșiatic în depărtare. E ca Fata Morgana. Apare și dispare. E vis sau mi se pare? Înot într-o stare alterată a conștiinței, unde toate se învârt în jur și nu reușesc să captez mai mult de două cadre pe secundă.
Mai avem o oră de urcat, îmi șoptește un spirt malefic în urechea stângă. Înghit în sec. Furia e înlocuită de resemnare. Nu există nici o garanție că acest moment e etern. Are un început și un bun sfârșit. Știu sigur. Îmi iau ca reper imaginea fumului de lavă fierbinte și nu mă mai preocup de fiecare pas care doare.
Am chef de sporovăială, dar pare că nimeni nu gustă socializare la comandă în drum spre un vulcan activ, așa că îmi iau gândurile la rând, le pun pe rafturi, le sortez în ordinea priorităților, pe unele le împart în cutii de aruncat, reciclat și dat spre donație, nu-mi mai servesc atât de multe. Rămâne doar ideea că fiecare experiență pe care o atrag are ceva să mă învețe, are ceva nou din care voi pleca mai bogată.
Ajungem la tabăra de bază numărul doi. Saltele descărcate, colibe de lut, câteva din piatră și zeci de turiști forfotesc peste tot. Grupul meu tot nu se oprește, mergem acum la craterul vulcanului, pentru o noapte liniștită. Conștientizez că drumul meu până aici e despre mine și nu despre nici o lava fotogenică în miez de noapte. Îmi rezerv dreptul de a refuza invitația, așa că îmi desfac sacul de dormit, mă înfășor în el și aștept încheierea expediției, alături de doi soldați obosiți și ei. Grupul coboară un drum alunecos și urcă un perete vertical pentru o amintire de neuitat cu Erta Ale.
Soarele răsare peste fix patru ore jumătate. Îi mai dau o șansă vulcanului atunci, îmi promit cu jumătate de gură, parcă nici eu nu mă mai cred. Am nevoie doar de un om care să-mi arate salteaua salvatoare pe care îmi odihni oasele până ce mă mumific și încă un pic. Apoi mai văd. Trag obloanele, dar cerul se încăpățânează să-mi lumineze calea către somn unde e cald și bine, nu bate un strop de vânt, plutesc pe Marea Moartă și nu-mi mai simt deloc corpul.