„Nu vreau să fiu un exemplu, vreau doar să fiu fată“, spune eroina emoționantului film de debut Girl al belgianului Lukas Dhont, distins anul trecut cu patru premii la Cannes: Premiul FIPRESCI, Queer Palm, Premiul Caméra d’or și Premiul de interpretare în secțiunea Un Certain Regard, acordat lui Victor Polster.
Dhont avea 18 ani când a citit în ziare despre o fată din Belgia care se născuse într-un corp de băiat și care dorea să devină balerină – un pisc al feminității absolute.
Și-a spus atunci că ar face un film despre Nora Monsecour, care la 15 ani avea atâta curaj să lupte pentru visul ei. Câțiva ani mai târziu, după ce a terminat studiile de film și nu și-a mai ascuns homosexualitatea, Dhont a reușit s-o convingă pe Nora Monsecour să-l întâlnească, s-au împrietenit și a convins-o să devină muza proiectului său de debut. Scenariul pe care l-a scris împreună cu Angelo Tijssens a lăsat la o parte detalii pe care le-a considerat neimportante – de pildă, faptul că școala nu i-a permis Norei să se mute de la clasa de băieți la cea de fete. Dhont n-a vrut să construiască povestea pe conflictul dintre școală și familie. În film există un singur antagonist, care nu e școala, nici familia, ci însuși corpul personajului principal. Lara se simte fată, nu băiat, iar extenuantele repetiții de la școala de balet, rănile pe care le capătă exersând pe poante (s-a apucat de balet târziu), dificultatea de a-și ascunde sexul în spatele benzilor elastice, hormonii pe care îi ia peste rețetă sunt o modalitate de a înfrânge rezistența acelui corp pe care nu-l simte încă suficient de feminin. Conflictul Larei se rezolvă atunci când înțelege că feminitatea nu ține neapărat de corp și când reușește să aibă răbdare până când transformările se vor produce și în învelișul ei fizic.
Lukas Dhont, care e și el tânăr și precoce – la 27 de ani pare un fel de frate european al canadianului Xavier Dolan –, dovedește multă maturitate în felul cum aprofundează conflictul eroinei, punând în discuție ideea de feminitate și de reprezentare corporală, mai ales în scenele de balet. Atuul principal al filmului e, însă, interpretul Victor Polster, pe care Dhont l-a găsit la capătul unui casting în care a văzut vreo 500 de balerini, băieți și fete. Polster e frumos ca un înger și, la fel ca un înger, pare lipsit de sex, dar pe ecran Lara e tot timpul de o feminitate extraordinară, de aceea ești surprins de fiecare dată când ți se aduce aminte că de fapt s-a născut băiat.
Poate și pentru că filmul a fost realizat într-o epocă liberală, Lara nu are o lume împotriva ei. Tatăl o susține 100% (nu ni se spune unde e mama), colegii de la școală la fel și chiar și colegii de balet, deși într-o scenă suntem martorii unei puneri la zid care are aerul unei glume, dar care o rănește pe Lara. Dhont și-a dorit ca toate detaliile medicale să fie corecte, de aceea a discutat cu medicii și psihologii de la Spitalul Universitar din Ghent. Ei l-au sfătuit să nu distribuie în rolul Larei o fată trans aflată în plin proces de tranziție pentru că i-ar fi făcut rău să fie imortalizată într-o fază de care mai târziu nu va dori să-și amintească. De la spital Dhont a mai aflat că, spre deosebire de Lara care nu mai are răbdare până la operația de schimbare de sex, doar o mică parte din tinerii de acolo rămân până la final hotărâți să facă și operația.
Filmul poate fi citit și ca un coming-of-age în care un adolescent învață că unele lucruri nu pot fi schimbate dintr-o dată și complet; mereu va rămâne o urmă a ceea ce am fost, doar sâmburele nostru, ceea ce considerăm că ne dă individualitate și unicitate se păstrează de la o etapă a vieții la alta. Dhont surprinde cu înțelegere de om mare relațiile dintre adolescenți și părinți, personajul tatălui (interpretat de Arieh Worthalter) fiind al doilea ca importanță în film – el e mereu prezent, gata să pună întrebările ce trebuie puse, gata să riposteze blând când i se pare că fata ia o decizie care nu e în avantajul ei.
Până la urmă, cu toții suntem într-un proces de tranziție în care ne străduim să negociem trecutul cu prezentul, ce am pierdut cu ce ne-am dorit și ce am obținut/ ni s-a dat. Dar, desigur, la primul nivel filmul e o pledoarie sensibilă și umană pentru acceptarea celuilalt. De aceea e surprinzător că a fost criticat de persoanele transgender din Statele Unite pentru că a folosit nu un interpret trans, ci un interpret cisgender (persoană a cărei identitate corespunde cu sexul primit la naștere). E același soi de critică exagerată care se aplică, de pildă, filmelor care folosesc actori albi în roluri de negri. Din această cauză, se pare, filmul n-a mai intrat pe lista scurtă de la Oscarul pentru film străin. Dar asta pare deja din alt film.