Eu n-am uitat de ora aceea de franceza si n-am contenit sa fac ochii mari, in stinga si-n dreapta, sa vad daca e adevarat sau nu, daca exista totusi speranta. Cel mai la indemina erau cartile, filmele si muzica (experienta proprie era prea apropiata, prea vie ca sa-mi poata folosi la ceva). Filmele mai slabe se terminau bine si eram fericita ca totusi se poate. Filmele cu adevarat cutremuratoare insa se terminau prost si plingeam in hohote (sa nu credeti o clipa ca ma refer la Titanic). De unde concluzia mea de cinefil puber – ca e cam greu sa faci un film memorabil care sa se termine bine (in care sa nu moara cineva, sa nu se imbolnaveasca, sa nu tradeze, sa nu imbatrineasca). Apoi m-am uitat prin carti – „In fata scorburei, pe un maldar de trestii uscate, Zenobia sedea cuminte, cu miinile in poala. Ii albise parul asteptindu-ma…” sau „Si atunci, isi arunca sapca si merse pe strada, iar inima i se facu de plumb, pentru ca a doua zi Chloe avea sa fie moarta”. Ar fi fost 1 la 1 daca n-as fi adaugat un Brassens pe versuri de Aragon: „Il n’y a pas d’amour heureux”. Ar fi fost 2 la 1 daca n-as fi adaugat toate cartile, filmele si muzicile pe care le-am citit, vazut, ascultat de-atunci. Acum mi-ar fi imposibil sa trag linia si la fel de imposibil sa ma asez de-o parte sau de alta a balantei. Dar, ca sa las finalul deschis ambelor variante, inchei cu amicul de Botton: „Unul dintre cele mai groaznice inconveniente ale dragostei este ca – cel putin un timp – risca sa ne faca fericiti”.