Acum doi ani, când îi prezentam discul Middle of the Road, mă întrebam dacă Eric Gales, un chitarist de mână stângă, va reuși să iasă din umbra tutelară a lui Jimi Hendrix și să apuce pe calea proprie, fie spre blues, fie spre rock.
Discul recent apărut, The Bookends (2019, Mascot/ Provogue) nu certifică pe deplin că ar fi scăpat. Dimpotrivă, acum parcă și-a adăugat și protecția pălăriei lui Stevie Ray Vaughan. Nesiguranța încă îl bântuie pe Gales, iar asta se vede și din faptul că la patru cântece are ajutorul a trei nume cunoscute din generația sa de bluesmeni: Beth Hart (în piesa beatlesilor Lennon-McCartney With A Little Help From My Friends), Doyle Bramhall II (în piesa Southpaw Serenade, probabil cea mai bună dintre cele compuse și înregistrate aici de Gales; calitatea nu se datorează neapărat contribuției chitaristice a lui Doyle, care, însă, e ravisantă) și B. Slade (în Something’s Gotta Give, piesa cu textul cel mai angajat social din cele 11, câte numără CD-ul; și în ultima, Pedal to The Metal, un fel de ars poetica, oferită ca bonus).
Starea de neîncredere în sine și de căutare a identității e descrisă în Reaching For A Change, o piesă autobiografică, în tradiția intelectuală a bluesului: „In this life, there’s struggle/ In this life, there’s pain/ Some can’t stand the hard times/ Fight back against the pain/ Reaching for a change// In my life, i’ve suffered/ I’ve been lost along the way/ Refused the help of others/ Who were reaching out, reching out// I’ve been waiting so long/ Where did I go so wrong/ Things that I just can’t say/ Have me reaching out, reaching for a change“. Sigur, nu e mare filosofie în versurile astea, puteți zice; dar bluesul nu e filosofie, ci țipăt de durere. Eric Gales are talentul și capacitatea de a-și transmite durerea. Și o face cu dublu folos: el se eliberează, măcar temporar, de coșmarul existențial, ascultătorul se ferește de unul posibil.
Mă întorc la prima piesă, de nici două minute, Intro. Ascultând-o întâia oară, mi s-a părut prea evident descinsă din universul Hendrix, încât eram gata să arunc discul. Nu poți cânta la nesfârșit sub pulpana zeului, oricât ar fi el de permisiv. Și nu e chiar un motiv de mândrie să fii socotit urmașul aceluia, fie și legitim. Originalitatea ta care mai este? Dacă ai personalitate proprie, cum poți să o afirmi de sub wah-wah-ul tutorelui spiritual? Greu de scos la capăt… Eric Gales nu se plasează, totuși, în ipostaza unui epigon fără sânge și fără oase. Introducerea este o trimitere simbolică și o datorie de onoare.
Prin ea (ca și prin penultima bucată, Resolution, declarație și demonstrație complet instrumentală a posibilităților sale), Gales face reverență tradiției și stabilește codul valoric la care se raportează. Într-o lume în care tot mai mulți se îndeletnicesc cu furtul, iar alții prelucrează cât mai șocant opere demult consacrate, doar-doar vor căpăta atenție, chitaristul din Memphis alege calea dificilă de a-și etala pasiunea arzătoare pentru arta bluesului. Fiindcă se poate spune, fără teamă de exagerare, că și Gales, ca mulți dintre congeneri și înaintași, arde pentru blues. Revelatoare este versiunea fierbinte pe care el și Beth Hart o dau piesei arhicunoscute. Știind-o „arsă“ impecabil de Joe Cocker la Woodstock, nu-ți vine a crede că acum explodează șoptit!
Și mai este ceva de admirat: ilustrația booklet-ului. Nu știu dacă ideea aparține fotografului Mathieu Bitton ori graficianului Roy Koch. Probabil instigat de cuvântul-titlu, conceptul îl situează pe chitarist în interiorul unei biblioteci. Autor de cărți eu însumi, n-am cum rămâne indiferent la această alegere.