Principiul de la care porneste o astfel de lege – a non-raspunderii – este de a nu obstructiona activitatea guvernului cu cereri de ancheta abuzive, care ar bloca eficientele actiuni ale nu stiu carui ministru pentru propasirea tarii. Asta ar fi iarasi justificarea oficiala. In realitate principiul nu exista. L-as numi mai degraba smen. Smen guvernamental. Introducerea fostilor ministri printre cei salvati de legea iresponsabilitatii ministeriale o dovedeste simplu si clar.
Dincolo de nemultumirea cetateanului de rind, prostit ca traieste intr-un stat democratic, al egalitatii sanselor, ma roade insa o alta rica, mai elitista. De ce ministrii? De ce fostii ministri? Ce au ei atit de special? Ca scriitor, cred ca mult mai indicata ar fi o Lege a Raspunderii Literare, croita pe acelasi calapod. Cu alte cuvinte, ori de cite ori un scriitor comite o fapta penala, sa nu poata fi anchetat pina ce dosarul lui nu e analizat, inainte de toate, de o comisie speciala. Acea comisie trebuie sa fie una mixta, care sa includa si scriitori, critici sau oameni de specialitate din domeniu. Dupa aceea comisia isi da avizul – consultativ, ca sa nu stirnim invidii – si isi inainteaza raportul catre presedintele Romaniei. In fine, presedintele va decide daca urmarirea penala a scriitorului in cauza este sau nu justificata. Si apoi gata, nu mai am nici o pretentie: putem fi anchetati si noi, literatii. Dar sa beneficiem de legea aia a raspunderii!
S-ar putea intreba oarecine de ce scriitorii ar fi mai cu mot decit ministrii? Pai, sint mai cu mot! Au fost intotdeauna si pretutindeni, iar in Romania contemporana cu atit mai mult. Un prim argument: ministrii vin si pleaca, pe cind scriitorii ramin in patrimoniul cultural al patriei. O dezvaluie, mai clar decit ar dori politicienii, diferentierea intre ministri si fosti ministri. Un fost ministru e deja un fost. Gloria lui a apus odata cu functia. Un scriitor nu e niciodata un fost scriitor – ramine scriitor pina moare. Unii si mult dupa aceea!
Un alt argument e importanta – oricit de relativa – a muncii fiecaruia. Imaginati-va asa, de proba, ca un ministru oarecare e luat de la ministerul lui si trimiteti-l in judecata. Crede cineva ca activitatea guvernului va suferi? Pai, cind apar mereu oameni care au condus si Ministerul Muncii, si Mini-sterul Apararii, si pe cel de Externe, iar miine pot sa conduca Ministerul Sportului sau al Agriculturii, nu-i greu sa le judeci competenta. Oamenii aia se pricep la toate, adica la nimic. Sint intersanjabili si inutili. Daca unul dispare, oricind se gaseste alt priceput care sa ii ia locul. In ceea ce priveste fostii ministri, nu vad cum lipsa lor de la locul lor din guvern pe care nu-l mai au ar deranja vreo ancheta judiciara.
In schimb, daca un scriitor e deranjat de la truda lui creatoare, am putea lipsi patrimoniul nostru cultural de un alt Morometii, de o alta Scrisoare pierduta sau de o a doua Rascoala. Poate chiar de un premiu Nobel. Ca sa fie totul si mai clar, va propun o ghicitoare: numiti un ministru care a facut ceva semnificativ (orice!) in anul in care Mircea Cartarescu a publicat Levantul. 1990. Sau in anii in care in care Mihail Sadoveanu a publicat trilogia Fratii Jderi. Ati gasit? Ma indoiesc.
Bine, s-ar putea spune ca exista si alte categorii de creatori care ar merita un tratament special inaintea ministrilor. Pictorii. Sculptorii. Regizorii. Si fierar-betonistii, si chelnerii… Si altii, si altii… Doar fac mai multe pentru tara decit clasa politica actuala. Sint intru totul de acord: daca renuntam la egalitatea cetatenilor, toti merita asta. Daca acceptam o lege a iresponsabilitatii si facem o ierarhizare a potentialilor beneficiari, pe o astfel de lista imaginara ministrii ar fi printre ultimii oameni. Inaintea fostilor, desigur.