Trimit aceste rânduri de la Londra, cât încă suntem împreună în Uniunea Europeană.
Mă aflu aici pentru a șasea (sau poate a șaptea?) oară în ultimul deceniu, de fiecare dată mi s-a părut că m-am întors într-un loc mai rău decât cel din care am plecat, dar e posibil ca la mijloc să fie doar nostalgia (canalia!) și, de fapt, Regatul să nu se îndrepte, cum mi se pare mie, într-o direcție greșită. Nu știu, nu răspund – dacă mai țineți minte această opțiune, cândva serioasă în orice sondaj de opinie.
Londra e un continent în sine, și de pe acest continent bătrân se vede altfel, de aici subiectele sunt altele. Nimic despre balcanismul nostru ridicol. Am venit aici să lansez o carte de nuvele mici și mijlocii intitulată La Paris, nimic din toate astea nu contează.
Londra e o binecuvântare pentru cei îndrăgostiți de personaje. Londra e unul dintre marii scriitori contemporani: defilează pe stradă, unul după altul, personaje enorme, trebuie doar să ții ochii deschiși.
Sunt pe strada Oxford și un cetățean își aruncă mâinile în toate direcțiile anunțându-i pe toți: Jesus loves you, Jesus loves you, Jesus loves you. A intrat într-un sublim dicteu automat: dar iată că mâna lui întinsă se lovește de pieptul unui cetățean încruntat care are o sprânceană ridicată și, cumva, în parpalac se simte că a pregătit și o directă de dreapta, ca Rocky Balboa, așa că omul cu Jesus își oprește cuvintele în aer și nu-l mai anunță pe omul încruntat că este iubit.
De la Londra, altele sunt problemele lumii (și așa este: Londra, nu Bucureștiul, are dreptate). De aici se privește cu atenție și îngrijorare (cuvintele acestea trebuie reabilitate) către Venezuela, care stă în pragul unui război civil, se privește către fostul avocat al lui Donald Trump, domnul Michael Cohen, care spune și el ceea ce observă în două secunde orice individ dotat cu un minimal bun-simț: președintele americanilor e, de multă vreme, o canalie.
De asemenea, se mai privește (tot cu atenție și îngrijorare) către situația prelaților pedofili din Biserica Catolică, evoluția relațiilor dintre Statele Unite și China, precum și cu evoluția discuțiilor în marginea arsenalului nuclear al Coreei de Nord. Ca să nu mai vorbim de problemele interne ale Marii Britanii, să nu ne amestecăm.
Acesta este contextul în care ce îmi dă prin cap: să citesc Dostoievski la cârciumă în mileniul III, am Demonii cu mine, citesc. Nu m-am mai întors la cartea asta de când aveam douăzeci de ani. De mult nu mai am douăzeci de ani. Lumea toată e alta, și totuși Dostoievski e în continuare aici, cu intensitatea frazelor sale și cu personajele sale pline de remușcări și cu spovedania lui Stavroghin și…
Ce voiam să notez – piedică în calea uitării: uitasem, cu desăvârșire, umorul lui Dostoievski, țineam mint greutatea care se așază peste inima ta, cum se așază țărâna peste un mormânt proaspăt, dar nu-mi mai aminteam forța de uragan a ironiei sale.
Poate că am înnebunit de tot sau poate că abia acum mi-au venit mințile la cap, dar am citit Demonii râzând, din când în când, în hohote. Nu mă declar vinovat. Am buzunarele pline de carnețele pe care mi-am notat tot felul de lucruri. Sunt caraghios, precum locotenentul Columbo, și nici măcar nu încerc să soluționez vreun caz de crimă.
Caut ceva anume în însemnările mele (din subterană, sigur că da) și găsesc. Cuvintele acestea – cuvintele lui Tolstoi la aflarea morții lui Dostoievski: „Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie. Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, și dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, și am plâns și mai plâng și acum“.