„Am avut două repetiții la Filarmonică. Exista o cameră de control de unde orchestra nu se putea vedea. Puteai comunica doar prin difuzoare și microfoane. Brusc, Furtwängler a strigat: «Poți să auzi clarinetul? Hei, dle inginer de sunet, puteți auzi clarinetul?». Am ieșit din cabină la balcon și am strigat: «Scuzați-mă, dle, vreți să spuneți oboiul?». Toată lumea s-a strâmbat și a izbucnit în râs. Mi-am spus: «A fost bună» și m-am întors în cabină. După o vreme, din nou: «Puteți auzi harpa?». Am replicat: «Nu, nu pot auzi nimic de la harpă». „Nici nu este vreuna», au răspuns câțiva muzicieni. Toate erau întrebări capcană“, povestește inginerul Friedrich Schnapp într-un celebru interviu despre Wilhelm Furtwängler, publicat odinioară parțial de casa de discuri „Tahra“.
Interviul, aflat în arhivele Filarmonicii din Berlin, a fost republicat recent integral pe ultimul din cele 22 de SACD-uri ce formează un excepțional corpus documentar apărut sub eticheta Filarmonicii cu titlul Wilhelm Furtwängler. The Radio Recordings/ Înregistrările Radio 1939-1945. De la bun început trebuie spus că nu sunt înregistrări necunoscute. Au apărut pe CD începând din 1989 încoace, edițiile de referință fiind setul de zece discuri Deutsche Grammophon, Wilhelm Furtwängler: Aufnahmen/ Recordings 1942-1944 (col. Dokumente, 1989), și selecția de șase discuri publicată în Franța de René Tremine și compania Tahra în 1998, W. Furtwängler & Berlin Philharmonic. Wartime Archive of the RRG (1942-1944).
Ceea ce publicase DG în 1989 era o selecție din înregistrările radio ale lui Furtwängler, aflate în proprietatea postului Sender Freies Berlin (SFB) și care fuseseră înapoiate de la Moscova în timpul perestroikăi gorbacioviene. Cum observa în 1998 René Tremine, la data publicării setului, SFB semnase un contract de exclusivitate cu DG pe 50 de ani, ceea ce explică liniștea lăsată aproape 20 de ani peste aceste înregistrări istorice, evocată în cartea-livret a noului cofret.
În raport cu vechea ediție standard Deutsche Grammophon, punctele de atracție ale noii colecții rămân marile simfonii beethoveniene (a 3-a, a 5-a, a 6-a și a 9-a din 22/ 24 martie 1942), la care se adaugă Concertul pentru pian și orchestră Nr. 4 (cu Conrad Hansen), Simfonia a 4-a, Variațiunile pe o temă de Haydn și Concertul pentru pian și orchestră Nr. 2 de Brahms (cu Adrian Aeschbacher), Simfonia a 7-a „Neterminata“ a lui Schubert și Simfoniile lui Bruckner (a 5-a, a 6-a, versiune incompletă, și a 9-a).
La ele se adaugă înregistrările din 1939, începând cu Concertul Simfonic pentru pian și orchestră al lui Furtwängler însuși, cu Edwin Fischer solist, și o primă versiune a Simfoniei a 5-a de Beethoven. Absolut remarcabile sunt uverturile și preludiile lui Wagner, Schumann cu concertele sale, cel pentru pian (Walter Giseking) și cel pentru violoncel (în două versiuni, cu Tibor de Machula și Pierre Fournier), Simfonia a 8-a „cea Mare“ a lui Schubert, Concertul pentru vioară și orchestră al lui Sibelius (Georg Kulenkampff) și poemele simfonice ale lui Richard Strauss.
Toată lumea este de acord că remasterizarea actuală, făcută de tehnicienii Filarmonicii berlineze, sună net superior față de edițiile anterioare. „Cel mai bine” rămâne însă o noțiune relativă, dat fiind că este vorba de înregistrări istorice, de pe o varietate de suporturi magnetice, de calitate variabilă.
Istoria acestor înregistrări este una absolut pasionantă. Concertele ilustrează, s-a spus din epocă, „o revoluție totală în înregistrarea sunetului“, în condițiile în care cercetătorii germani de la companiile AEG și UFA puseseră la punct în 1941 „noul proces de înregistrare magnetică […] pentru o înregistrare și redare a sunetului de înaltă calitate, lipsită de zgomot de fond“. Hitler era cel dintâi dotat cu un magnetofon, iar în iulie 1942 Goebbels declara înregistrările pe bandă drept „promisiunea cea mai mare pentru viitor și industria discului“.
Circa 40 de lucrări dirijate de Furtwängler la Filarmonica din Berlin din 1942-1945 s-au păstrat în arhiva companiei radio a Reichului, multe transmisiuni cu întârziere ale unor concerte, ce trebuiau înregistrate în prealabil. Distrugerile cauzate de aviația britanică la fabrica IG Farben, producătoarea benzilor de magnetofon, în 1943, aveau să ducă la o penurie de bandă de tip „C“, de primă calitate, și la producția unui tip de bandă, „L“, mai puțin fiabilă, rezistentă și capabilă să redea finețea muzicii. Doar înregistrarea Simfoniei a 5-a de Bruckner din 1942 se păstrează pe o bandă „C“, restul fiind cópii pe suport „L“ după banda master, ce plecau la cele șase posturi emițătoare dotate cu magnetofoane, la Königsberg (astăzi Kaliningrad în Rusia), Leipzig, Breslau (astăzi Wrocław în Polonia), Hamburg, München și Viena.
La sfârșitul războiului, Casa Radio (Haus des Rundfunks) de la Berlin a fost ocupată de trupele sovietice, iar în 1947-1948, un ofițer sovietic, Konstantin Adjemov, ulterior profesor la Conservatorul „Ceaikovski“ din Moscova, a selecționat circa 1.500 de benzi de magnetofon cu muzică clasică ce au luat drumul Rusiei. În 1956 aceste înregistrări aveau să înceapă să reapară pe discurile LP ale casei sovietice Melodya.
În perioada perestroikăi, Klaus Lang, redactor al postului de radio vest-berlinez SFB, se întâlnea cu directorul Serviciului de muzică de la Radio Moscova. În urma negocierilor, SFB trimitea la Moscova 20 de benzi virgine, care reveneau în 1987 înregistrate cu cópii ale concertelor lui Furtwängler. Ulterior a reieșit că acestea erau cópii ale unor mai vechi cópii din arhiva radiodifuziunii Reichului și că pe unele din ele sovieticii adăugaseră reverberație artificială.
Postul SFB a solicitat ulterior, la căderea comunismului, în 1990, repatrierea benzilor originale, iar rușii au acceptat cererea la 14 decembrie în același an, înapoind 1.462 de benzi muzicale, ce au intrat apoi într-un proces de salvgardare și restaurare la Berlin. Directorul Klaus Lang raporta că „unele din înregistrările lui Furtwängler ce sosiseră în cópie în 1987 nu au mai fost găsite în cutiile cu înregistrările originale primite în al doilea transport, din 1991“. Și editorii de astăzi ai setului, indiscutabil de o importanță istorică majoră, notează că în 2018 situația nu se modificase. Rusia nu a returnat încă toate benzile.
Pentru cei care posedă deja înregistrările furtwängleriene, aș spune că plusul noii colecții este cartea ce însoțește cutia cu aspect elegant, obiect absolut bibliofil. În cele 184 de pagini de studii, publicate bilingv în germană și engleză, regizorul și criticul Eric Schulz, care a jucat un rol notabil în conceperea proiectului și a ediției, rezumă astfel importanța mărturiei documentare: „Un lucru este sigur: doar între 1939 și 1945 […] [lui Furtwängler] i-a fost posibil să lucreze la înălțimea puterilor sale, într-o sală pe care a considerat-o ideală din punct de vedere al acusticii, cu o orchestră pe care o cunoștea în detaliu și care era încă în formă bună, într-o ambianță de înregistrări live ce l-a stimulat, cu un inginer de sunet în care avea încredere și putea să-i împlinească dorințele, și în condiții tehnice favorabile și satisfăcătoare. În consecință se poate spune că [Furtwängler] ar fi considerat această ediție, în ansamblul ei, ca ilustrând punctul de vîrf al artei sale creative“.