La aniversarea din acest an a nașterii pianistului Dinu Lipatti (19 martie), cadoul copleșitor pentru celebrare a venit încă o dată din străinătate, nu de la noi. Casa de discuri franceză Solstice a publicat un CD cu totul emoționant al Ultimului recital al lui Lipatti – cel care, la 16 septembrie 1950, a deschis Festivalul Muzical de la Besançon – avînd ca sursă banda originală a retransmisiunii radio, regăsită ca prin minune în arhivele Institutului Național al Audiovizualului (INA).
Ultimul recital a fost publicat pe CD în cel puțin cinci versiuni în ultimele decenii, toate remasterizări ale înregistrării unor transmisiuni radio, la care se adaugă o altă bandă de redifuzare a concertului pusă online pe site-ul INA, la cererea unui cunoscut critic și muzicolog, Alain Lompech. Pe lângă ediția primă EMI (1957), apărută pe CD în seria Références în 1994 și din nou în 2008, sunt de notat cea prefațată de Mark Ainley la casa Opus Kura în 2010, cea remasterizată pentru Naxos de Mark Obert-Thorn (2011) și cea inclusă în setul german al casei Hänssler, 100th Aniversary Edition. Dinu Lipatti Collection. Față de minutajul discului EMI (72:57), cel al ediției ultime, Solstice, ajunge la 81:24.
Despre acest din urmă CD, recompensat deja cu un Diapason d’or, am stat de vorbă cu Yvette Carbou, inițiatoarea și directoarea proiectului.
„Ultimul recital“ al lui Dinu Lipatti – scrie Alain Lompech – „este adorat ca o relicvă sfântă a unei existențe secerate de moarte“. Cum s-a născut acest proiect?
Proiectul s-a născut într-o seară. Am urcat în biblioteca noastră, ce numără 20.000 de discuri, și am luat cofretul Lipatti de la EMI. Am coborât și am ascultat ultimul recital. Am văzut scris în el „producător necunoscut“. Cum așa? Toată lumea în Franța, toți melomanii, cel puțin, știu că această înregistrare a fost făcută de radiodifuziunea franceză (RTF). Această indicație a fost declicul. În ziua următoare am întrebat o cunoștință de la INA dacă există arhive ale acestui recital celebru în ideea de a găsi banda originală.
Arhivele din anii ’40-’50 sunt păstrate în altă clădire, nu la Brie-sur-Marne, trebuie căutate, scoase, e un întreg proces. Să fi durat 10-15 zile, apoi am primit răspunsul că aveau banda. S-au gândit că poate că nu este într-o stare prea bună – nu era tocmai așa –, au scos-o și mi-au făcut o copie mai mult sau mai puțin „corectată“.
Mi-am dat seama că putem porni de la această bandă originală. Am făcut contractul și m-am îndreptat, normal, spre cel care îmi scrisese deja livretul pentru setul Lefébure, Frédéric Gaussin. El mi l-a prezentat pe Mark Ainley, căruia i-am trimis un e-mail explicându-i cum am găsit benzile și ce voiam să fac. Aveam în față pe cineva extaziat, care de ani de zile voise tocmai asta, să reușească să restituie concertul în integralitatea sa. Adică incluzând anunțurile speakerilor, toate aplauzele și, mai ales, arpegiile pe care Lipatti le cântă înainte de fiecare grup de piese.
Cum a decurs pregătirea publicării, în timpul căreia am înțeles că ați intervenit chiar pe această bandă originală, reintroducând o măsură din Schubert eliminată în 1950?
Eram de-a dreptul emoționată, fascinată, tocmai descopeream o comoară, a durat luni de zile, cu schimburi (de e-mailuri) în care Mark Ainley îmi spunea ce se poate face și ce nu, ce există deja.
Un detaliu: concertul a fost înregistrat pe acetate, iar când a fost difuzat a fost transferat pe bandă. Concertul, întrerupt tragic după cel de-al 13-lea vals, nu s-a transmis în direct, din cauza stării sănătății lui Lipatti. Lipatti a revenit pentru a cânta Coralul [Jesu bleibet meine Freunde], care din păcate nu a fost înregistrat; o știm sigur, o confirmă acum toți istoricii și cei prezenți. Acetatele i-au fost date lui Madeleine Lipatti. Mark Ainley m-a ajutat să ajung la acest disc. Studioul a avut dificultăți în a reinsera nota falsă, nici măcar falsă, ci doar o alunecare a degetului. Am reușit să o reintroducem, iar Mark Ainley mi-a spus că e ca și cum am fi acolo, de față la concert, avem exact ce a cântat – nu am trișat cu nimic.
Dacă înțeleg bine, pe banda găsită, măsura fusese deja modificată de tehnicieni.
Da, exact! Nota falsă nu era acolo. De cine a fost corectată? Au fost cei dintâi, adică EMI, cei care nu au vrut să o editeze în prima ediție din ’57? În același timp au șters mai multe note, căci tehnica de montaj nu era aceeași ca acum.
Mark [Ainley] a făcut un text retrasând întreaga istorie a concertului, cum s-a desfășurat, repetițiile matinale; eu am reușit să obțin, prin fiica fotografului care a fost atunci de față [Michel Meusy], fotografii de la repetiția din dimineața concertului, trei sau patru imagini cu Lipatti, care nu au mai apărut până acum.
Când am rugat INA să îmi facă o copie a benzii, am cerut o copie „dreaptă“ a benzii – adică cu „defectele“ – pentru a fi cât mai aproape de ceea ce făcuseră inginerii de sunet în 1950. Bruiajele de pe bandă, cele care vin din îmbătrânirea ei, se pot elimina. Dar nu am eliminat complet suflul de atunci, perceptibil mai ales dacă e ascultat la căști. Ceea ce rămâne este adevărata interpretare a lui Lipatti, poezia acesteia, prezența lui extraordinară. Am avut multe decizii de luat, pentru a păstra maximum din ce dă Lipatti. Când am ascultat banda fără nici o corecție am fost siderată și mi-am spus că e prima dată când aud pianul acesta așa.
Toți criticii spun că ați creat un adevărat obiect de artă. Cum ați făcut această parte a muncii și în ce a constat ea?
Modelul de digipack – cel ales a fost destul de scump – utilizează un suport de spumă pentru CD, apoi livretul are 52 de pagini cu foarte multe imagini, unele de la INA, fotografiile și documentele trimise de Mark Ainley, mai ales coperta discului celebru care i-a aparținut lui Madeleine Lipatti, de asemenea scrisori către Yvonne Lefébure și Marguerite Long, cărora Lipatti le scria pe când era tânăr și studia cu ele la Paris. Sunt scrisori minunate, foarte emoționante.
Cu acest proiect am asistat la ceva impresionant. Acest pianist, devenit o legendă la 30 de ani, care a murit dramatic, are darul de a emoționa pe oricine intră în contact cu el, chiar înainte de a-l asculta. Toată lumea a fost extrem de mândră să participe la acest proiect și fiecare a dat ce avea mai bun. Arhivista Brigitte Decroix (INA), un om extraordinar, a scris un scurt text despre cercetările pe care le-a făcut.
Suntem foarte mulțumiți, iar imaginea lui Lipatti pe care am ales-o pentru copertă este extrem de potrivită. Simți în ea, deopotrivă, frumusețea și tragismul lui, ilustrează foarte elocvent acest recital aproape mitic.
Despre Lipatti, Yvonne Lefébure spunea mereu că a fost un înger. Putem spune asta, Lipatti a fost un înger. Un artist inegalabil, interpretările sale, de o tehnică impecabilă, de o claritate cum nu am mai auzit, împletesc deopotrivă precizia și emoția, un lucru destul de rar. Sunt însă mulțumită că se vorbește din nou despre acest artist extraordinar.
Yvonne Lefébure spunea despre Lipatti că e un înger. Lipatti vorbește însă mereu de Nadia Boulanger și foarte puțin despre Lefébure, deși a lucrat cu ea cinci sau șase ani pentru a dobândi bazele pianisticii sale. Cum vă explicați diferența de tratament?
Cred că la Nadia Boulanger, care este un personaj extraordinar, Lipatti a ajuns ca un pianist deja format – a mers spre ea cu un maximum de cunoștințe pentru a primi o altă substanță de la un muzician superior, care era deopotrivă filosof, istoric, compozitor etc. Lipatti era și el compozitor, e normal să fi fost mai pasionat, vorbea de la egal la egal cu Nadia Boulanger. În vreme ce cu Yvonne Lefébure vorbea respectuos, pe atunci Lipatti încă mai învăța. În plus, nu era ușor să lucrezi cu Lefébure, era o profesoară severă.