Primii oameni au fost creați și puși în Gradina Edenului, să se bucure de ea și de faptul că trăiesc fără griji.
Există însă și o teorie mai pragmatică și este greu să o trecem cu vederea. Anume faptul că o grădină nelucrată timp de două săptămâni este acaparată de bălării. De aici e doar un pas până la a afirma că cineva trebuia să se îngrijească de ea. Nu spune nimeni că Domnul a vrut de fapt să creeze un grădinar pentru Eden, dar mi se pare firesc să ajungi la concluzia că grădinăritul este de fapt cea mai veche meserie. Să nu mai zic de pomicultură, că în cazul ei știm foarte bine că am eșuat lamentabil.
Când am construit casa, am optat pentru pavele în curte, știind că după atâtea mii de ani veleitățile mele de grădinar s-au diminuat semnificativ. Cum am măsurat, cum n-am măsurat, la finalul marii acțiuni de pavare m-am trezit cu un pătrat, să tot fi fost de doi pe doi, pe care nu am mai avut cu ce să îl umplu, fiindcă am calculat greșit necesarul de materiale. Tot răul a fost spre bine, fiindcă soția chiar s-a bucurat de această situație și mi-a spus cât de mult și-ar dori să fac din pătratul acela un mic Eden, numai al nostru. Unul care să ne furnizeze legume proaspete și să nu mai cumpărăm din alea plasticate, turcești.
Am citit, m-am documentat și, judecând după clima din zonă, precum și după culoarea și textura solului, părea că o cultură de roșii ar avea maxim succes. Ca să fentez timpul de așteptare, am cumpărat zece răsaduri, din care trei s-au deteriorat în momentul în care pisica a scăpat cu botul și cu laba dreapta față în sacoșă. Am optat pentru o așezare oarecum astronomică, un fel de carul mare format din răsaduri, pe care le-am protejat cu niște araci, niște bețe de salcâm pe care le-am rupt dintr-un salcâm din drum.
Le-am udat zilnic. Le-am cântat, le-am spus poezii, cam tot ce se face pentru a crea confortul necesar dezvoltării armonioase a puilor de roșii. Poate am cântat prea tare, poate nu le-a priit Bacovia sau apa de la robinet, greu de spus. Cert este că răsadurile mele s-au încăpățânat să se usuce. În schimb, aracii s-au prins cu toții. Îmi zâmbeau veseli și bățoși, de parcă nu le-ar fi spus nimeni că rolul lor era să rămână morți, pe post de cârje.
Am acum cea mai mică pădure din comună. Uneori vine un pițigoi și pițigăiește, alteori pisica se rătăcește prin ea, iar ochii ei par de jaguar. Soția a găsit deja două rețete de dulceață din flori de salcâm, așteptăm să pocnească bobocii. Oare să îmi cumpăr urs?