„Cel mai inalt brad din Europa”, asa cum a fost el promovat, trebuia sa fie un mic prilej de bucurie pentru cei care simt nevoia sa-si traiasca sarbatorile afara, in centrul orasului. Trebuia sa stea acolo pentru poze, asa cum sta Tour Eiffel in Paris, trebuia sa gidile orgoliul romanesc doritor sa poata rosti: „Da, avem noi o groaza de probleme, avem o capitala ingropata sub borduri sparte si refacute, dar macar v-am tras-o la capitolul brad: la noi il puteti vedea pe al mai inalt de pe continent!”. Iar presa s-a repezit spre bucata de orgoliu, a muscat din ea si a inceput sa gonfleze subiectul. Sa-l gonfleze pina cind acesta, la subiect ma refer, a devenit frumusel si gogonat, astfel incit, pe 1 decembrie, oamenii s-au sufocat pentru a atinge minunatul obiect imens din buricul Capitalei. Adica perfect din punctul de vedere al presei, care a gasit imediat alte branduri pentru subiectul nostru: „bradul terorii”, „bradul ucigas”, „monstrul de metal”, „kitsch-ul lui Videanu” etc. Astfel, cariera bradului national s-a schimbat brusc. A devenit repede cel mai controversat brad din Europa, inca inainte de a-si indeplini menirea de Craciun si Revelion.
Am crezut ca, dupa momentul marii imbulziri de la poalele lui, bradul din Piata Unirii va intra in normalitate, macar pina de sarbatori. Pina la urma, dupa atit efort de promovare, isi merita odihna. Iar presa avea, oricum, subiecte din plin, mai ales dupa ce PD si PLD au cotit-o spre un PDL care s-a vrut, din start, cel mai mare partid din Romania si a devenit foarte rapid cel mai controversat partid din Romania. M-am inselat insa – dupa inaugurarea cu atitea peripetii a bradului, presa a considerat ca e necesara si o razbunare. Asa ca razboiul a continuat. S-a trecut la masuratori. Oficial, conform primarului bucurestean Adriean Videanu, bradul ar avea 76 de metri inaltime, 290 de tone greutate, 26 de metri in diametru si e luminat de vreo doua milioane de beculete. Ceea ce il face cel mai mare din parcarea europeana. Insa presa (vezi „Ziua”, 5 decembrie 2007) a descoperit altceva. Socant. Cutremurator. Teribil de dezamagitor. Bradul are, conform specialistilor unei firme de constructii care a purces imediat la masuratori, numai 70 de metri. Spre deosebire de fratele lui din Porto, care se inalta la vreo 75 de metri. Brusc, cariera bradului romanesc se curma. Marea dezvaluire il face neinteresant. Incep discutiile despre bani – cine i-a dat, citi s-au cheltuit, de ce s-au cheltuit atitia pentru un „biet” schelet metalic?
Va veti intreba, desigur, ce mi-a venit atunci sa consum atita spatiu tipografic cu un brad care nici macar nu este cel mai inalt din Europa. Si veti fi surprinsi sa aflati ca ma batea gindul inca de saptamina trecuta sa consum acelasi spatiu tipografic pe subiect, desi pe-atunci n-aveam nici datele obtinute in urma masuratorilor exacte. Ba nici macar datele de la marea imbulzeala produsa la inaugurarea bradului din Piata Unirii, cind, conform aceleiasi prese, 100.000 de oameni s-au calcat la propriu in picioare si nu mai putin de 45 de copii s-au pierdut de parinti. Insa am vrut sa scriu inca de pe atunci pentru ca bradul imi spunea destul de multe despre Romania. Imi spunea, mai intii, ca orgoliul nostru zdrentuit tinjeste in continuare dupa constructii megalomanice, care sa ne plaseze cumva in virf de Europa, chiar daca majoritatea „performantelor” din alte domenii ne plaseaza spre coada aceluiasi continent. Imi spunea, apoi, ca implicarea politica in realizarea acestui brad e, de asemenea, specifica Romaniei, caci, unde e vorba de ridicarea moralului national, e musai s-apara si un politician, care sa-si lege imaginea de „marea realizare”. Si-mi mai spunea un lucru simplu: ca acolo unde isi baga coada politicienii, apare si controversa. N-am spus insa atunci toate astea, considerind ca exista subiecte mai bune de dezbatut. O spun acum.
Bradul din Piata Unirii e, cu adevarat, un brand de tara. Ne reprezinta in totalitate. Ne confundam cu destinul lui. Intotdeauna ne fixam aspiratii inalte si ne mingiiem mindria nationala cu iluzia lucrului bine facut. Apoi, cind am purces la lucru, se pierd pe undeva citeva unitati de masura. Citiva metri din cel mai inalt brad european, citiva kilometri de asfalt, citeva tone de bitum, citeva mii de borduri s.a.m.d. Astfel ca rezultatul e ceva mai mic, ceva mai strimb, ceva mai putin important decit s-a sperat. Indeajuns insa pentru ca succesul la care visam sa capete alura unui esec catastrofal. Cam asta-i Romania: tara cu drumuri lungi, obositoare si pline de hirtoape, care insa e specialista in a gasi drumul optim dinspre „cel mai bun” spre „cel mai prost”. Putem totusi sa ne mindrim: la acest capitol sintem, indiscutabil, pe primul loc in Europa.