„If you’re going to do Quijote, you have to become as mad as Quijote“ a spus Terry Gilliam undeva în miezul acestui teribil proces de creație a lui The Man Who Killed Don Quijote.
De regulă, procesul realizării unui film n-ar trebui să influențeze percepția critică asupra produsului final, dar numai câteva elemente din traseul început în 1989 ar ocupa trei sferturi din spațiul pus la dispoziție pentru această rubrică și v-ar convinge că nu e vorba de un simplu film, deci că interpretarea lui poate că ar trebui să depășească ramele uzuale ale actului critic.
Nesfârșitul lanț de ghinioane reține, printre altele, imposibilitatea de strânge bugetul (Gilliam dorea un film european scump, rupt cu totul de Hollywood, unde cel care dă banii decide); dificultatea de a găsi un protagonist (Jean Rochefort a început să filmeze, dar s-a îmbolnăvit, a fost schimbat, iar John Hurt, alt Don Quijote, a fost diagnosticat cu cancer înainte de începerea filmărilor, ambii decedând în 2017); inundații (neacoperite de asigurări), survoluri ale unor avioane NATO care au distrus banda de sunet etc.
Bomboana de pe colivă e conflictul cu producătorul portughez Paulo Branco. Acesta a intrat în proiect în 2016, promițând să completeze bugetul, ceea ce n-a făcut, încercând în schimb să preia controlul artistic asupra filmului. În 2017 Branco a suspendat producția, dar Gilliam a găsit alți producători și a terminat filmările, dar pe urmă a început o adevărată odisee a chemărilor în instanță care s-a acutizat în preajma Cannes-ului, Branco pretinzând că deține drepturile asupra filmului și încercând să împiedice proiecția lui în festival. N-a reușit, filmul a închis Cannes-ul și a intrat aproape concomitent și în cinematografele din Franța. În momentul de față se pare că în instanță i s-au recunoscut lui Branco drepturile asupra filmului, dar se așteaptă că el să cadă la o înțelegere financiară cu Gilliam pentru a închide conflictul.
În 2002, când problemele cu care se confrunta Gilliam nu erau atât de numeroase, s-a făcut un documentar (deja cunoscut) despre dificultatea realizării acestui proiect. Lost in La Mancha, de Keith Fulton și Louis Pepe (numit cu umor trist de BBC „an astonishing un-making of“). El va fi urmat în curând de o continuare, He Dreamed of Giants, care se va adăuga faimei celui mai blestemat film din istoria cinematografului.
În atare condiții, spuneți sincer, mai contează cât de bun e filmul? Din păcate, da, și e cu atât mai trist să vezi că lupta a obosit și proiectul, și pe autor. Poate că Johnny Depp, care era antamat pentru al doilea rol de pe generic, a avut dreptate când n-a mai vrut să revină pe motiv că atâtea tergiversări înseamnă că proiectul nu mai trebuie făcut. În 2017, Gilliam forța o asemănare și spunea: „Oamenii iubesc ruinele romane pentru că sunt incomplete și pun imaginația la lucru. E posibil să fac o mare greșeală. Poate că acest film funcționează mai bine ca fantezie“.
Filmul poate funcționa ca fantezie și acum. Așa cum a ieșit, e din păcate o schiță a ce ar fi putut fi dacă lucrurile ar fi mers ușor. Laborioasa lui naștere a influențat până și subiectul, scenariul rescris de mai multe ori concentrându-se până la urmă pe un regizor de reclame (Adam Driver) care se reîntâlnește în Spania la 10 ani după ce regizase un film studențesc despre Don Quijote, cu cei pe care i-a nenorocit cu pretențiile lui artistice – cu o adolescentă căreia i-a promis celebritatea, dar care a ajuns damă de companie și, mai ales, cu meșteșugarul care, după ce l-a jucat pe Don Quijote, a devenit convins că el e cavalerul din La Mancha.
E vorba mai mult despre cum filmele pot face rău oamenilor – spune Gilliam, care îl transformă pe regizorul interpretat de Adam Driver în Sancho Panza – pentru că așa îl vede „Don Quijote“ interpretat de Jonathan Pryce. Filmul e lung și anevoios, dar stai până la sfârșit dintr-un fel de respect pentru lupta epuizantă a autorului cu morile de vânt ale industriei cinematografice, iar efortul e pe undeva răsplătit. Omul care l-a ucis pe Don Quijote e despre cinema, despre această pasiune pentru o iluzie care se transmite de la un om la altul.
Știind toate problemele prin care a trecut Gilliam, aproape că spui, ca la maraton: Bine că l-a terminat. Omul care l-a ucis pe Don Quijote e genul de film a cărui încărcătură personală e atât de mare și care e atât de important pentru autor (e ca un testament), încât valoarea lui artistică trece pe planul doi. Dacă puteți să îl vedeți în această cheie, ok. Altfel, poate plictisi teribil.