O călătorie în Irlanda și Irlanda de Nord.
Sunt, după zece ani, din nou la Dublin. Deși nu cunosc sentimentul antipatiei față de popoare (cu guvernele e altceva), simpatii am. Din Europa, simpatizez cehii, italienii și irlandezii.
Irlandezii sunt atât de nebuni încât își pun harfa pe steagurile berilor – cum să nu-i pupi? Sunt mulți dintre ei niște adorabili bețivi. Nu cred că exagerez prea mult dacă spun că îi iubesc.
Umblu prin Dublin și spre deosebire de alte orașe europene nu-l regăsesc prăbușit. Aceeași muzică (Irlanda ne-a dat U2, The Pogues, Thin Lizzy), aceleași puburi care au făcut și fac istoria fiecărei zile. Am noroc și prind un loc în Temple Bar. Umblu printr-un muzeu dedicat lui Joyce, îi văd pălăria în cuier. Fac poze, ca tot turistul, la statuia lui Molly Malone. Nu am nici un chef să descriu Dublinul, pentru că el nu trebuie descris, ci trăit. Dublinul e o stare de spirit.
Ajung într-o cârciumă în crucea nopții și văd bătrâni irlandezi beți țopăind pe muzică tradițională. Au o poftă de viață de-ți vine să te întrebi dacă n-au și ei Aneta 3, datorii la întreținere, boală pe Băsescu, Iohannis, Soros și administratorul de bloc. Se fură, dar li se dă și lor ceva? Irlandezilor nu le pasă. Își trăiesc toți anii.
Apoi plec la Belfast, în Irlanda de Nord, în Marea Britanie. Am o amintire cu George Best la care țin în mod deosebit.
Era o zi de sâmbătă, decembrie, anul 2005. Și era încă dimineață. Sâmbăta puteai veni mai târziu la redacție, dar eu nu știam. Aveam douăzeci de ani și o șosetă, eram adică un copilandru. Erau doar câteva zile de când intrasem la ziar. Șeful meu era domnul Alin Paicu – altul nici n-am avut în redacții.
Domnul Paicu îmi zicea „Junior“ – ceea ce era just. Și ca să mă testeze în ziua aia mi-a dat de făcut o pagină întreagă. Prima mea pagină de ziar! – visasem o viață la ea și avea să fie adevărat. Prima mea pagină de ziar a fost despre despărțirea de George Best. Ploua în Irlanda de Nord și pe străzile din Belfast curgea un ocean de oameni. Domnul Paicu a ales o poză teribilă și eu am scris cu infinită emoție articolul. Prima mea pagină de ziar! Îmi găsisem rostul pe lume – poate știți sentimentul.
Cred că i-am dat titlul „Despărțirea de cel mai bun“ și domnul Paicu l-a păstrat. Dar a trecut o viață de atunci și adevărul îngrozitor e că am uitat titlul.
Departamentul era plin de ziariști remarcabili, dar din ziua aia domnul Paicu mi-a dat mie să scriu necroloagele, ferparele, obituarele: „Junior, ceva la sentiment cu X, poezie“…
Aveam, și am și acum, o fire melancolică, cred că nostalgia e foarte importantă, sunt un patetic bine temperat, știam deja câte ceva despre tristețe și restul m-a învățat viața. Am ajuns destul de îndemânatic în trista artă a obituarului.
Totul a început în ziua aceea când la Belfast ploua și oamenii, vlăjgani nord-irlandezi, aveau o scuză să-și mângâie des ochii.
Astăzi, aproape cincisprezece ani mai târziu, sunt în Belfast și nici măcar nu plouă. Și eu, și cerul ne ținem lacrimile pentru noi.
Mă gândesc la moartea lui George Best și la moartea ziarelor, la tinerețe și la zilele care nu vor mai fi niciodată. Sunt la Belfast și Best mi-a schimbat cumva viața și aș vrea să-i mulțumesc. Îmi trece prin cap să cumpăr o minge de fotbal și să i-o dăruiesc unui copil sărac, dar nu fac nimic. Sunt la Belfast și nici măcar nu plouă.