Sunt ani și ani de când n-am mai participat la o campanie de colectare a sticlelor și borcanelor. Borcaniada, așa i se spunea, cu aluzie la Daciada, o competiție sportivă cu rost mai degrabă propagandistic, la fel ca Borcaniada noastră. Eram școlar, eram licean, ehei, ce vremuri! De vreo trei decenii, furat de valurile vieții și de efortul de a supraviețui în România, am uitat de sprințara copilărie.
Noroc cu guvernarea de-acum. Ea mi-a reînviat tinerețea, m-a făcut să mă simt iar copil. A făcut-o simplu, sec, tranșant, ca o zână care te lovește cu bagheta în cap, doar că, neavând baghetă magică, guvernanții noștri s-au folosit de faimosul descântec numit Ordonanță de Urgență. Au compus o lege care ne ia din buzunar o garanție de 50 de bani pentru fiecare ambalaj reciclabil cumpărat cu tot cu conținutul lui. Inițial trebuia să fie o sumă chiar mai mare, de doi lei, dar până la urmă s-au gândit că e prea groasă, așa că au mai strunjit-o. Și de azi înainte, fie că-i în sticlă, fie că-i în borcan, marfa costă cu 50 de bani mai mult. Teoretic, îi poți recupera, că de-aia îi zice garanție, dar practic nu e chiar așa de simplu, că de-aia îi zice țării România.
N-aș vrea să se creadă că aș avea ceva împotriva reciclării ambalajelor. Am în magazie câteva zeci de sticle și borcane spălate și lucioase, pe care nu mă îndur să le arunc, fiindcă sigur vor folosi vreodată la ceva – și-apoi cum să arunci un lucru încă bun? (Cei ce au trăit un pic comunismul vor înțelege.) Numai că felul în care s-a trântit măsura asta e foarte localist – deși și asta e în pas cu imperativele societății actuale: think globally, act locally, nu? Fiecare țară în legea ei, după țeluri și interese.
Acum mai mulți ani, când am fost în concediu în Croația, am remarcat că niște cetățeni culegeau din coșurile de gunoi sticlele de plastic și dozele de aluminiu. Unii pândeau și pe la terasele înșirate pe malul Adriaticii, așteptând ca turiștii să se ridice de la masă, ca să recupereze același tip de recipiente. Abia mai târziu am remarcat că pe ambalajele acelea era înscrisă, pe lângă semnul clasic al reciclării, valoarea fiecărui recipient recuperat. Nu era foarte mult – jumătate de kuna, echivalentul a vreo șapte eurocenți –, dar nici foarte puțin. Diferența majoră e că în Croația nu e vorba de o garanție: orice om se duce pur și simplu la un magazin sau supermarket cu o recoltă de sticle, peturi sau doze, strânse de te miri unde, și încasează contravaloarea lor.
Pentru România ar fi fost prea simplu. Așa că s-a decis ca recuperarea garanției să se facă pe baza bonului fiscal, ca să dovedească omul că e sticla sau borcanul lui, dreptul lui la cincizeci de bani. Cu bonul de casă și neapărat la același magazin sau lanț de magazine. Nici un borcan nu zboară prin țara noastră fără birocrație, fără hârtii justificative, fără bonuri… mă mir că nu s-a introdus și o ștampilă de returnare sau un proces-verbal de predare-primire de borcan și garanție.
Fiecare țară are, cum ziceam, interesele ei. Croații sunt interesați să recicleze, așa că au făcut o lege care să încurajeze reciclarea. (Nu mai zic acum și despre stațiile și recipientele de reciclare a bateriilor, becurilor, medicamentelor etc., căci în privința asta distanța dintre Croația și România e cam ca aceea dintre rezervația naturală Plitvice și rezervația de cadre politice din Teleorman.) În schimb, în România legea a fost făcută anume ca să descurajeze reciclarea. Mă îndoiesc că vor fi prea mulți români care să contabilizeze care borcan ori sticlă se potrivește cu care bon de casă de la care magazin și, când s-o termina zacusca sau sosul sau sticla de vin, să se ducă exact la magazinul respectiv, exact cu bonul potrivit, ca să-și recupereze garanția.
Dincolo de litera legii, spiritul ei e de fapt cu totul altul: cetățenii să recupereze cât mai puțini bani, iar sumele acumulate din garanții (milioane de lei, zeci de milioane) să ajungă la stat. Vom rămâne o țară plină de gunoaie și ambalaje, dar cu un bir mascat în plus. Se pregătesc fumăritul, coșeritul și zahereaua. Și se aude că o să crească și pesedeaua, taxa colectivă pe prostie, pe care o tot plătim de atâția ani.