Dacă a existat un muzician din ale cărui însemnări se poate desena un portret unic, aproape complet, al lui George Enescu, acesta a fost, fără îndoială, Yehudi Menuhin. Iar alături de el, cititorul de astăzi o poate descoperi cu surpriză și încântare – aș spune – pe soția sa, Diana, cu notațiile de jurnal precise, pline de viață, umor și colorate din volumul ei de memorii Fiddler’s Moll.
Diana Menuhin nota la 28 aprilie 1953 la Paris, cinci zile după prima vizită pe care cuplul Menuhin i-o făcuse lui George Enescu: „M-am întors din scurta vizită la Auteuil cu tușele sale în grisaille pentru a fi trasă într-o conferință organizată de niște români cu dare de mână pe tema salvării lui Enescu, cel mai mândru om de pe pământ, din conjunctura nefericită în care se găsea. Am condus spre vila Ambasadei Belgiei, la marginea Parisului unde, din fericire, se afla și unul dintre cei mai dragi și respectați prieteni ai lui Y, Regina Elisabeta, regina-mamă a Belgiei (ea însăși, cândva, elevă a lui Enescu). Împreună am pus la cale un plan pentru Durand, editorii lui, care ar reedita toate operele, noi urmând să-i plătim un stipendiu lunar. Dacă Durand au reeditat sau nu operele, nu știu, dar astfel am izbutit să îl ajutăm. La ultima vizită pe care i-am făcut-o lui Enescu i-am dus cadou o cravată Sulka. S-a răsucit de la pian și mi-a spus: «Cum, dragă Diana, mă găsiți atât de prost îmbrăcat?».
M-am înroșit și am mormăit ceva de felul «e plăcerea mea, m-ar bucura dacă ați putea accepta».
M-a ciupit în glumă de nas, și-a scos cravata lui zdrențuită și a legat-o pe a mea în loc. Era ultima dată când aveam să îl văd stând la pianul său iubit.“
Însemnarea continua, ca și prima dată, cu descrierea colorată a Marukăi Cantacuzino:
„M-am simțit ușurată că nu a trebuit să fac un du-te-vino, cum s-ar fi petrecut dacă Maruka ar fi fost acolo și m-ar fi prins în ambuscadă. Ieșind pe sub arcul sumbru spre Rue de Clichy, iat-o, strălucitoare, în satin violet, cu capul ei ornamentat deloc discret cu cele șase rânduri de clipsuri pentru cute, baletând maiestuos prin trafic, dinspre cafeneaua de peste drum, cu rămășițele micului dejun decorându-i pieptul și dezvăluind un meniu de croissants, dulceață și cafea, lucru care nu o devia deloc de la grandoarea cu care se purta; iat-o, așadar pe Maruka, navigând în ritm de vals printre taxiurile de pe partea străzii pe care ne aflam. Strigând cu vocea ei cavernoasă de bufniță «Yah-hoodi! Diyanni!», ne-a înșfăcat, afundându-ne în resturile mesei sale de dimineață.“
Diana Menuhin nu menționează în extrasele de jurnal publicate momentul și împrejurările morții lui Enescu, dar amintește câteva din evocările pe care Yehudi avea să i le dedice maestrului său în anul ce a urmat. Prima a avut loc la Londra, la 23 ianuarie 1956, când Menuhin a fost invitat să inaugureze activitatea societății „The Institute of Recorded Sound“. Aceasta fusese fondată în 1955 de un cunoscut colecționar și arhivist britanic, Patrick Saul, preocupat de salvarea arhivei sonore deținută de British Museum. Ulterior, Institutul a fost integrat în British Library. Între obiectivele sale se afla și acela de a înregistra cât mai multe conferințe despre muzică.
„I s-a propus să prezinte prima conferință – își amintește Diana – într-o sală din Piața Bloomsburry, iar banda ei înregistrată urma să devină actul de botez al noii biblioteci. A vorbit îndelung, fără note, despre George Enescu, cu o scurtă pauză pentru a-i permite inginerului să schimbe banda pe magnetofon. A fost în mare formă, sala plină, și finalul a fost o mare ovație din partea publicului.“ Dar din păcate echipa de ingineri angajată de Patrick Saul a manipulat greșit magnetofonul, ștergând practic banda primei părți a conferinței, în timp ce înregistrarea celei de-a doua s-a dovedit a fi ilizibilă. Un document pierdut…
A doua intervenție a lui Menuhin avea loc la Paris, la 7 iunie 1956, când apropiați ai lui Enescu au celebrat împlinirea unui an de la moartea compozitorului. Diana Menuhin nota cu acel prilej:
„Dezvelirea unui bust în onoarea lui George Enescu la École Normale. Oricine este familiar cu acest fel de ceremonie franceză cunoaște tortura cumplită de a asculta timp de jumătate de oră livrarea cu încântare – dar nu încântătoare – în alexandrini a ideilor favorite ale vorbitorului, al cărei ritm îl poate conduce pe ascultător într-un soi de purgatoriu extrem de special. Pentru prima dată, din cauza profundei iubiri umane pentru maestrul și mentorul lui, Y a ieșit din starea lui obișnuită de acceptare politicoasă, necritică, a acestor nonsensuri constipate auto-fascinate și a urmat o adevărată izbucnire de mânie, în cursul căreia a dat publicului un portret viu, plin de culoare și splendid a tot ce a semnificat și însemnat Enescu. Mi-a plăcut imens să văd surpriza distrugătoare pe fețele birocratice care alcătuiau cea mai mare parte a publicului și am tânjit ca în ziua aceea Daumier să fi fost acolo pentru a desena scena în întreaga ei panică și demolare intelectuală.“ Am mai avut ocazia să evoc acest moment într-o relatare la Europa Liberă în 2013, pe marginea unui document inedit atunci, păstrat în arhivele radioului münchenez.
Bustul amintit de Diana Menuhin – după toate aparențele înlăturat la un moment dat de la École Normale de Musique și ajuns în colecția Muzeului Filarmonicii din Paris, la Cité de la Musique – fusese comandat după moartea lui Enescu, în septembrie 1955, de un Comitet de inițiativă din care făceau parte Menuhin, muzicologul Antoine Goléa și criticul Bernard Gavoty. Autoarea lui este, mai mult ca sigur, Margareta Cosăceanu (Marguerite Lavrillier Cossăceanu; 1893-1980). Elevă a lui Bourdelle, apropiată de Brâncuși, vizitată în atelierul ei parizian de George Enescu și prietenă cu Yehudi Menuhin, Margareta Cosăceanu a fost, după război și instalarea definitivă a lui Enescu la Paris, autoarea mai multor sculpturi înfățișându-l pe compozitor, între care și un proiect de monument, datat 1950.
La ceremonia din iunie 1956, cel care a stârnit mânia lui Menuhin pare să fi fost Antoine Goléa, cu afirmația că Enescu „a murit în sărăcie, așa cum s-a întâmplat și cu un alt geniu muzical, Béla Bartók“. Menuhin îl contrazicea, cu o frază astăzi cunoscută: „Nu, nu este adevărat că a fost uitat și că a murit în sărăcie, nu s-a putut face mai mult pentru George Enescu pentru că el era de o mândrie extraordinară“ (vezi Din Arhiva Europei Libere: George Enescu, „străinii haini și clica de refugiați“, https://moldova.europalibera.org/a/ 25042364.html).
Figura lui Enescu mai revine de două ori, pe scurt, în însemnările publicate ale Dianei Menuhin. Odată în august 1957, la evocarea unui întâlniri, la Gstaad, cu Alfred Cortot, pe care îl auzise de multe ori în timpul copilăriei și adolescenței ei londoneze. „Y mi-a spus că Enescu îl aducea adesea în suburbia Parisului, la Ville d’Avray, când, el copil fiind, familia Menuhin locuise acolo“, deci cândva în anii ’30.
O altă scurtă însemnare amintește de turneul făcut în 1962 în Uniunea Sovietică, și de popasul lor la… Chișinău. După concertul la care Menuhin a cântat Sonata lui Enescu, aveau să asculte „un lăutar țigan, apărut de nu se știe unde, și care a cântat muzică românească țigănească cu o frumusețe surprinzătoare. […] A fost superb și i-a transportat pe Yehudi și Hephibah înapoi în copilăria lor, la Sinaia și iubitul lor Enescu“.
[Cu mulțumiri doamnei A. Mosora, care a identificat bustul lui Enescu și ne-a susținut în traducerea și stilizarea acestui text.]
FOTO 1 și 3: http://collectionsdumusee.philharmoniedeparis.fr