Încă de când am citit fragmentele în avanpremieră, dorința de a savura în detaliul fiecărei litere cartea Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan – Șapte zile, plus una (Polirom, 2018) m-a ținut pe jărăgai.
Lectura odată începută, n-am lăsat din mână volumul nici cât să iau creionul ca să subliniez pasajele interesante. Așa că am reparcurs cele vreo 340 de pagini, sărind peste reproducerile fotografice. Foarte clare ca tipăritură, comparativ cu alte asemenea încercări, unele planșe conțin însă prea multe cadre, ceea ce le reduce folosul la simpla semnalare că există. Necesitatea unui album fotografic separat se impune de la sine, personajul Ilie Stepan și trupa Pro Musica merită unul cu prisosință. Sunt convins că nu vor lipsi sponsorii pentru un asemenea demers – costul tiparului fiind semnificativ, indiferent că este plătit în China sau în Ungaria (țări bine-cunoscute pentru calitatea publicațiilor pe hârtie).
Mircea Mihăieș este – cine nu știe? – un scriitor cu amprentă stilistică inconfundabilă și nerv publicistic inclement, capabil să umple pagini antologice, doldora de informație și atitudine, despre subiecte aparent fără nici o legătură între ele. A cules suficiente elogii ca să mai adaug eu unul searbăd și a stârnit atâtea adversități absurde încât e de mirare că n-a emigrat, ca alții, într-o țară mai civilizată, unde să aibă tihnă pentru iubitele-i lucrări universitare. E uimitor că și-a găsit timp să se bucure împreună cu prietenul său, rockerul, de muzica și frumusețile orașului Timișoara in aeternum. Cartea lor asta e, în primul rând: un elogiu adus urbei care a dat culturii române câteva dintre mo(nu)mentele sale definitorii. De la amintirile lui Stepan, legate de copilăria în Piața Plevnei, la statutul de azi al metropolei martirizate de regimul comunist în ultimele sale zile demente, fiecare secvență din carte conține câte un sâmbure de admirație totală pentru cetate, genul cultivat în inimile lor de îndrăgostiții veșnic tineri. Parcă mai sărac în evocarea clădirilor, străzilor și ambianței orașului de pe Bega, Ilie Stepan e luxuriant în evocarea prietenilor, a profesorilor și a colegilor. Seria portretelor sale este remarcabilă, iar întrebarea dacă nu cumva în Stepan s-a pierdut un pictor de valoare spre câștigul unui muzician de succes nu-i chiar o gratuitate.
Expert în conducerea dialogului, Mihăieș nu-l pune pe Stepan în situații critice, ca să scoată de la rocker mărturisiri complete, fie și involuntare, despre anumite împrejurări stârnitoare de controverse. Am în vedere anii petrecuți de rocker și de trupa sa, Pro Musica, în anturajul Cenaclului Flacăra. Discuția există, începe promițător, combatanții dau semne că vor să lămurească subiectul, apoi se lasă purtați de fluxul memoriei și al argumentelor pro sau contra, de situația cotidiană, iar concluzia se amână pentru altă ocazie. Nu știu cine pe cine ori dacă manipulează în cazul dat. Problema nu e simplă, sechelele persistă, pasiunile la fel. Stepan recunoaște tranșant: „În 1982 ne-am dus și am cântat la Păunescu până în 1984, în decembrie. În Cenaclul Flacăra am câștigat foarte mulți bani. Să iei șase sute de lei în mână, oficial, pe seară, adică optsprezece mii de lei pe lună, era o sumă enormă, când un salariu bun era de două mii cinci sute de lei. Mai ales că la Cenaclul Flacăra se făceau turnee de două-trei luni“ (p. 127). Motivația acceptării de a cânta (într-un context cel puțin ambiguu, pentru cine avea privirea lucidă în acei ani) vine la pagina 144: „Într-o dictatură comunistă, nu cântai întotdeauna ce doreai“.
Sigur, chestiunea merită o carte întreagă. Probabil de asta nici nu e mărunțită. Iar Stepan încheie parcă profetic: „Tăcerea este de multe ori cel mai frumos gând (rostit). Și cel mai sincer“.