În producția Disney din 1941 (un film cu puțin peste o oră), Dumbo e adus de un bărzoi ca un poștaș și sacul legat la gură se afundă în nor când mesagerul se oprește să se odihnească.
Primul Dumbo a păstrat până azi o puritate peste care nu s-a așezat praful, în vreme ce remake-ul cu actori semnat de Tim Burton e obosit din start, în ciuda efectelor animatronice & digitale prin care s-au creat animalele. Nu poți evita comparația dintre cele două filme. În primul Dumbo, mama Jumbo, cu bonețica aia drăguță pe cap, n-avea nimic din dramatismul eco al mamei Jumbo de azi, confruntată cu răutatea prea multor animale pe două picioare.
Dumbo venise înainte de Bambi, filmul care a rupt de atunci inimile a zeci de generații de copii și părinți. Scenariul filmului lui Tim Burton, care avea nevoie să gonfleze povestea de o oră într-una de două ori mai lungă, trage tare pe tema răutății oamenilor față de animale, mai ales că la final strecoară telle quelle și lozinca „Fără animale sălbatice în circuri!“, reciclând pe traseu și clișee despre lumea circului de odinioară. Cele mai plăcute scene sunt cele în care Dumbo zboară, pentru că în rest imaginea lui e mai mereu aceea de animal chinuit, care plânge după mama lui. Doar în aer filmul se scutură de lozinci și de locuri comune pentru a căpăta o lejeritate și o candoare pe care le-ai dori permanente.
Evident, în spatele efectelor digitale și animatronice se află dorința realizatorilor ca animalele care apar în film și „joacă“ alături de actori să fie considerate de spectatori aproape, dacă nu chiar niște animale reale. Văzând filmul în sala IMAX de la Cinema City, într-un mall (AFI Cotroceni) cu lume de mall (puneți voi adjectivele), am avut senzația intensă de imitație, de material plastic. Am simțit destul de acut că ne îndepărtăm tot mai mult de o candoare pe care nu doar cinemaul, dar întreaga civilizație o avea odinioară. În mod ironic, acest conflict e la baza poveștii din noul Dumbo.
Povestea din film e plasată în 1919, când personajul interpretat de Colin Farrell, un călăreț cunoscut în lumea circului, sosește de pe front fără o mână pentru a-și regăsi cei doi copii (interpretați de Nico Parker – bucățică ruptă din maică-sa, Thandie Newton –, și Finley Hobbins) și pentru a afla că soția i-a murit răpusă de gripă spaniolă. Când una din femelele elefant naște un pui cu urechi prea mari care le arată celor doi copii că poate zbura, directorul circului (Danny DeVito) e sedus de oferta financiară a unui proprietar de circ mult mai chivernisit (Michael Keaton) și își vinde trupa și animalele, mai ales pe mica vedetă Dumbo.
Nu întâmplător povestea e plasată imediat după Primul Război Mondial, când nu doar geografia Europei s-a schimbat, ci și mentalitățile, felul de a fi al oamenilor, distracțiile s-au mutat pe altă placă tectonică (vezi, în cu totul alt registru, Amintirile lui Zoe Cămărășescu, pentru care schimbarea de paradigmă s-a produs urgent, imediat ce s-a terminat marele război). Vechea tradiție a circului ambulant e înghițită pe ecran de noile parcuri de distracție, cu tehnologii moderne, cu spații largi, dar puse pe câștig. Începuturile societății de consum.
Poate că în această schimbare de paradigmă Tim Burton se vede și pe sine ca pe un artist sacrificat. În filmele sale a cultivat mereu o lume situată într-o cută a lumii considerate normale. Basmele lui sunt populate de personaje ciudate, inadaptate, unice care pun în mișcare un univers de o fantezie vizuală extraordinară. Ce păcat că această producție Disney Pictures e atât de formatată și că geniul vizual al lui Burton e înăbușit de lipsa unei povești interesante și a unor personaje memorabile! Înăbușit și obosit.
Nu vreau să par băbuță, dar chestia cu „înainte era mai bine“ parcă se potrivește peste tot mai multe filme de azi. Până și Gwyneth Paltrow, vorbind recent pentru „Variety“ despre Shakespeare in Love, a spus că nu se mai fac filme ca acum 20 de ani!