1.
Mă opresc în MatHaus la sectorul Motosape. Sunt expuse vreo patru, de diferite mărimi și puteri. Electrice sau pe benzină. Bijuterii.
Și mă gândesc cum am preluat noi sapa din epoca fierului, am trecut cu aceasta prin felurite orânduiri, gen sclavagism, Evul Mediu ori comunism și încă o mai folosim și azi ca unealtă de bază în agricultură. În fine, mă aplec, pipăi niște discuri, vreau să pricep cum funcționează. Și trece o mămăică din aia de la țară – de vreo 70 de ani, cu palton până-n călcâie, cu batic legat sub gât, cu mâinile în buzunare, din alt film –, se întoarce din drum, se oprește și mă urmărește atent:
— Cum îi? Mă întreabă.
— Nu știu, că nu mă pricep.
— Aia pare mai bună, îmi arată altă motosapă.
Dispare. Mă uit la o motosapă electrică ceva mai mică, aflată într-o cutie pe raft. Chem un om de la magazin să-mi desfacă cutia. Vine ăla, desface cutia, îmi explică ce și cum. Reapare din senin mamaia curioasă:
— O iei pe asta? Mă întreabă.
— Nu, doar mă uit.
— N-o lua, că nu e bună. Uită-te ce discuri are! Se rup cum le bagi în pământ, dacă dă de-o rădăcină! zice ea disprețuitor.
Și iar pleacă, la fel de brusc.
Omul de la magazin îmi confirmă că aia e o jucărie, mai mult ceva cu care să faci vrum-vrum prin curte, dar fără să te ajute cu adevărat. Mă duce să-mi arate în altă parte the real shit pentru săpat: un minitractor de vreo 10 cai putere, cu roți și discuri în toată regula, pe benzină.
Și iar apare mamaia, ca un ninja dintr-o perdea de fum, inspectează mașinăria și-mi zice:
— Așa da! Cu ăsta îți faci treaba! Ia-l, nu mai sta pe gânduri! Așa ceva mi-aș lua și eu.
2.
Am ascultat în mașină, la Radio Iași, aceeași emisiune de dedicații cu muzică populară, care ține de 40-50 de ani, cred. Același format, aceleași melodii, aceiași cântăreți, același tip de persoane care sună, majoritar de la țară, pe același ton solemn. Doar că dedicațiile sunt pentru sora Maricica din Torino, nașu’ Costică din Bilbao sau megieșul Petrache din Leverkusen.
3.
Săptămâna asta am trăit o experiență inedită: am fost în Palestina cu rata. Nu știam dacă e tocmai OK să mergi acolo de capul tău, în afara unei excursii organizate. Dar șoferul de autobuz de la poarta Damasc din Ierusalim a zis că no problem și no problem a fost. Ca-n spațiul Schengen, nu a întrebat nimeni de pașaport. În Betleem, vreo jumate de oră am avut senzația că-s la capătul lumii așa cum o știu eu, că de-acolo începe alta, cu alte reguli, într-un labirint de străduțe și un furnicar de oameni unde cu greu puteai ghici o față de turist. Apoi am mai găsit patru englezi rătăciți, care păreau că răsuflă și ei ușurați.
— UE! Great! au zis când au auzit de români.
— UE, UE, dar nu se știe cât pentru voi! le-am zis și au râs.
Apoi am găsit Biserica Nașterii Domnului și străzile pline de turiști. Și coada imensă la fosta iesle din Betleem, unde băieții descurcăreți din Palestina vin și te întreabă șoptit, parcă ar vinde droguri:
— Shortcut? Shortcut?!
N-am nici cea mai mică idee cum ar fi mijlocit ei o scurtătură pentru un loc mai în față, în toată aglomerația de acolo.