Mi-e dor să scriu un text despre politica românească, așa cum se scriau odinioară cu zecile de mii în presa românească. Un text despre partide și doctrine, despre lideri și atitudini, despre promisiuni electorale îndeplinite (sau mai degrabă nu), despre inconsecvențe doctrinare și excese politice.
Dar nu mai pot. Nu se mai poate. Nu cu onestitate, fără a deveni trompeta unui pseudo-partid sau lider de gașcă – sau, dacă da, atunci se face fără prea mult entuziasm, cu o detașare ce aduce mai degrabă a lehamite. Fiindcă e greu să mai scrii despre politică atunci când scrii despre ce se întâmplă în lumea politichiei românești.
Prima întrebare răsărită în mintea oricui mai poate gândi detașat și are încă proprietatea termenilor ar trebui să fie: „Care politică?“. A cui?
Să luăm, de exemplu, partidul dominant din România de azi și de ieri, așa-numit social-democrat. De-a lungul celor aproape treizeci de ani trecuți de la revoluția din 1989, a avut el mai multe nume, dar niciodată n-a fost mai social-democrat ca pe vremea când nici nu se numea așa, adică în anii în care Ion Iliescu era încă în puteri și la putere. E mai mare râsul și mai mare jalea, dar ăsta-i adevărul: în plan doctrinar, partidul în cauză n-a fost niciodată mai consecvent și mai coerent cu sine ca la începutul anilor ’90, când domnul tovarăș Iliescu controla cu mână forte partidul și țara. Nici direcția în care era mânată țara, nici metodele prin care o impunea partidul nu erau foarte democratice, însă drumul pe care îl trasa liderul necontestat era conform cu principiile sale politice de sorginte autoritarist-socialistă (pe care le detestam din tot sufletul).
Au urmat apoi liderii din noua și foarte noua generație, A. Năstase, accidentul M. Geoană, V. Ponta, sub conducerea cărora s-au pierdut încet-încet și centralismul, și coerența doctrinară, iar acum, odată cu L. Dragnea, n-a mai rămas aproape nimic din spoiala social-democrată afișată de partidul în cauză.
De altfel, atât domnul Dragnea, cât și o bună parte dintre fidelii săi (Darius Vâlcov, Olguța Vasilescu, Codrin Ștefănescu și mulți alții), vin din alte partide și zone politice, inclusiv de la extremista Românie Mare. Aciuați conjunctural la sânul zemos al PSD, oamenii aceștia au preluat treptat controlul asupra partidului, transformându-l într-un instrument de acaparare și menținere a puterii – cum o fi, numai putere să fie. E, de altfel, singurul program coerent al unei organizații vopsite politic: rămânerea la putere, prin orice mijloace. Dacă în Nașul lui Coppola bătrânul Vito Corleone vrea ca fiul lui să acceadă în lumea politicii, în România actuală tendința grupurilor de putere e oarecum pe dos: să corleonizeze lumea politicii.
Dar mai există și alte partide, nu?, s-ar putea zice. Evident. Există un așa-numit partid liberal, presupus de dreapta. Din păcate, Partidul Național-Liberal s-a născut strâmb: încă de la începuturile lui, sub oblăduirea lui Radu Cîmpeanu, a acționat de conivență cu FSN-PDSR-ul lui Ion Iliescu. Și chiar în rarele momente când a deținut un strop de putere, a folosit-o fie în folosul liderilor săi, fie adoptând măsuri populiste de stânga, cu gândul la voturile pe care le-ar putea smulge de la PSD. Orientarea sa doctrinară din teorie nu s-a reflectat mai deloc în practica guvernării.
Am putea aminti aici și defunctul PNȚCD, unde măcar vreo zece ani a părut să existe o coerență doctrinară – subminată de slaba calitate a unor lideri locali, dar vizibilă. A pierit și ea repede, iar la ora actuală creatura politică ce-i poartă numele își aduce omagiile rușinoase tocmai adversarului său de decenii, PSD. Undeva într-un cimitir Corneliu Coposu se răsucește disperat în groapă.
Poate că partidele mai recente, ca USR, PLUS sau stângistul DEMOS, ar putea dovedi mai multă coerență și consecvență – și, cine știe, poate chiar ar avea succes. Dar am mari îndoieli. Teamă mi-e că tocmai PSD, cu cinismul calculat al rețelei sale de influență, simte cel mai bine logica doctrinară a politichiei românești: puterea cu orice preț, căci puterea înseamnă influență, bogăție și mai multă putere, într-o țară cât mai săracă și mai dependentă de guvernanți. Căci, în logica lor, e firesc ca un partid ce se declară apărătorul săracilor să mențină sărăcia. Altfel, într-o țară de oameni prosperi, pe cine ar mai apăra?