Dacă amintirea lui Vladimir Orloff este vie printre violonceliștii generației mai vârstnice din România – și mă gândesc înainte de toate la profesorii Alexandru Guțu, care îi amintește concertele la Timișoara, sau la Marin Cazacu, care i-a prefațat amintirile apărute în 2013 –, nimeni nu pare să fi făcut ceva în cei 30 de ani scurși după 1989 pentru a-i păstra memoria reeditând interpretările sale de tinerețe, odinioară înregistrate pe LP-uri de Electrecord sau existente, cine știe, pe benzile ce se vor fi păstrat în arhivele Radioului român.
Puțin cunoscute în România au rămas și amintirile sale, publicate la o editură fără mare distribuție, în 2013, intitulate Variațiuni rococo în patru țări și structurate pe celebra piesă de concert a lui Ceaikovski, devenită de-a lungul timpului opusul său cel mai îndrăgit și emblematic din mai multe motive: „îl auzisem pe tatăl meu studiindu-le de când eram în pântecele mamei… Chiar se potriveau cu caracterul meu, foarte timid și închis, de-a dreptul încuiat, dar când interpretam variațiunile lente, foarte melancolice și triste, parcă povesteam viața mea“.
Pentru elevii săi din Canada, unde a predat timp de 20 de ani la Universitatea din Toronto, Vladimir Orloff a fost „un adevărat gentleman al muzicii, în aceeași măsură frumos și elegant, atât ca persoană, cât și ca violoncelist“. „Pentru a-mi preda despre ideile muzicale, mi-a cântat o mulțime în timpul lecțiilor – își amintea la radioul canadian CBC Winona Zelenka, astăzi violoncelistă principală asistentă în Orchestra Simfonică din Toronto –, iar sunetul lui strălucitor, fluid, cu un vibrato rapid și cald, părea atât de fără efort, încât era în sine o lecție“.
„Părinții mei erau din Chișinău, capitala Basarabiei de atunci“ – își începea Vladimir Orloff memoriile despre perioada copilăriei și adolescenței sale, 1928-1943, petrecută în „Rusia sovietică“. „Tata era violoncelist; el terminase Conservatorul din Chișinău și voia să își continue studiile la Odessa“, orașul în care avea să i se nască fiul, la 26 mai 1928.
„Nu știu dacă oficial aș fi considerat basarabean, ucrainean sau rus, dar cum Basarabia aparținea României pe atunci, iar mai târziu ne-am mutat în România, eu m-am considerat întotdeauna român.“
Și poate nu este de prisos de notat că în România s-a și întors, nostalgic, în 1991, și că în românește și-a pus pe hârtie memoriile, în timp ce agențiile de concert îl prezentau mereu drept… ucrainean din Odessa.
Avea să înceapă să studieze violoncelul la vârsta de șapte ani, nu la Odesa, ci la Minsk, unde tatăl său primise postul de prim-violoncelist și solist al Filarmonicii și pe cel de profesor la Conservator. Între timp, o parte a familiei se mutase de la Chișinău la București, ceea ce avea să conducă la arestarea temporară și interogarea dură a mamei sale de către KGB. Avansul rapid al germanilor, la începutul războiului, avea să-i surprindă la Minsk, de unde în 1943 plecau la Varșovia, iar de acolo cu trenul la București, unde începea ceea ce Orloff denumește a doua „variațiune“, viața în România între anii 1943 și 1964.
Ajutorul dat de un alt violoncelist basarabean, Serafim Antropov, avea să faciliteze viața familiei – tatăl fiind angajat șef de partidă în Orchestra Operei de Stat, iar tânărul Orloff, devenit Orlov, era admis la Conservator, unde avea să-l cunoască pe ceva mai vârstnicul viitor prieten și coleg Radu Aldulescu. În jurnalul ei, Irina Procopiu înregistra la 10 aprilie 1945, „o după-amiază de muzică interesantă la mine. Întâi, un violoncelist excelent, Orlov, cu un violoncel minunat, un sunet admirabil“. Un an mai târziu era angajat în Orchestra Filarmonicii bucureștene și debuta, în 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri cântând Concertul pentru violoncel și orchestră de Dvořák.
În 1953 câștiga primul premiu la Concursul Festivalului Internațional al Tineretului de la București, dar pe scenă primea doar premiul al doilea, primul fiind „transferat“ unui solist sovietic, în ciuda protestelor profesorului său Dimitrie Dinicu. Ironia sorții, Vladimir Orloff și ai săi fuseseră forțați să reia actele sovietice, denunțați în anii de după război pentru a fi plecat din spațiul URSS și amenințați ani de zile cu „repatrierea“. Dar când era trimis în străinătate, pentru a reprezenta România, la Festivalul Internațional al Tineretului, la Varșovia în 1955 sau, în 1957, la Concursul Internațional de la Geneva, Securitatea îi dădea provizoriu un pașaport… românesc.
După mărturia lui, la mijlocul anilor ’50-’60 făcea parte dintr-un grup de tineri soliști – alături de Ștefan Gheorghiu și Ion Voicu la vioară, Valentin Gheorghiu și Mândru Katz la pian, Radu Aldulescu la violoncel – care puteau „fi comparați cu orice soliști din alte țări. Numai că din cauza regimului comunist, care nu ne permitea să concertăm în țările din Vest, nu eram cunoscuți peste hotare“. „Toți din acest grup de soliști am devenit prieteni buni, ne întâlneam des, ne distram… Din acel moment am avut o viață privilegiată în țară, prin care regimul comunist ne arăta aprecierea sa pentru talentul nostru.“
„Variațiunea a II-a“ se încheia în 1964, după al treilea Festival Internațional „George Enescu“, când, la insistențele dirijorilor Zubin Mehta și Pierre Colombo, i se permitea să plece împreună cu soția în turneu în Elveția. Într-o escală la Viena, prin intermediul fostului său pianist Dagobert Bucholtz, care îi organiza o audiere la celebra Filarmonică, i se oferea imediat un post de violoncelist, iar Orloff se decidea pentru exil. „Am plecat dintr-o țară unde am fost renumit, cu viața asigurată, casă, mașină, dar… fără libertate. Acesta a fost motivul pentru care am rămas.“ Și, în acest context, violoncelistul adăuga: „am auzit mai târziu că am fost judecat și condamnat în absență, foarte sever, la 10 ani de închisoare și că toate posesiile noastre au fost vândute la licitație“.
„Variațiunea a III-a“ avea drept scenă, între 1964-1972, Austria, unde timp de doi ani a cântat în Orchestra Filarmonică, pentru a deveni apoi profesor la Academia de Muzică și a-și construi treptat – ajutat și de marele dirijor Constantin Silvestri – o carieră remarcabilă de solist internațional. Invitat la Bornemouth, Orloff pare să fi ezitat să rămână în Marea Britanie, arhivele păstrând o cerere de azil politic, datată din 1965. Din 1972 până la finalul vieții – ultima „variațiune“ a compoziției sale memorialistice –, Vladimir Orloff a trăit în Canada, unde a cântat ca solist pe când Karel Ančerl conducea Orchestra din Toronto, a predat violoncelul, țară în care, mărturisea el, s-a simțit mult mai în siguranță pe plan politic, apărat cumva de distanța ce îl separa de lumea comunistă și teama ce l-a marcat întreaga viață, că ar putea fi repatriat de KBG-ul sovietic, pe pașaportul lui stând scris că s-a născut în Uniunea Sovietică. Destinul unuia din numeroșii mari muzicieni români care au ales exilul în epoca de regim comunist.
Să se odihnească în pace!