Ca să înțelegeți cât de bine mă pricep la alpinism, de câte ori am citit despre documentarul Free Solo, în mintea mea sinapsa s-a făcut cu Free Willy (filmul), deși știam că e despre alpinism.
Prin urmare, a trebuit să aflu lucruri noi, printre altele că în română „free solo“ se traduce prin „cățărare în solo integral“ sau „cățărare liberă integral“, care nu e același lucru cu cățărarea liberă (care presupune echipamente de siguranță în caz de cădere). De asemenea, există și alte stiluri, cum ar fi „bouldering“ (cățărare fără asigurare pe câțiva metri, încât să nu te lovești tare dacă se întâmplă să cazi) și „buildering“, care presupune să te cațări pe zgârie-nori.
Cu toate astea – sau cu atât mai mult –, performanța lui Alex Honnold, care în 3 iunie 2017 s-a cățărat în solo integral pe stânca El Capitan din Parcul Național Yosemite (o stâncă de 925 de metri înălțime) în 3 ore și 56 de minute, mi se pare cu atât mai extraordinară. Meritul documentarului Free Solo, de Elizabeth Chai Vasarhelyi și Jimmy Chin, premiat printre altele cu Oscar pentru lungmetraj documentar în 2019, e și că popularizează această tehnică puțin cunoscută de profani și puțin folosită de alpiniști. Produs de National Geographic, filmul poate fi văzut în programele National Geographic din România începând cu 16 martie 2019.
E extraordinar ce face Alex Honnold și Free Solo redă asta, dar, fiind destinat unui public larg, el e cumva formatat pentru publicul larg. Filmul urmărește mai mult pregătirea lui Honnold pentru escaladă decât escalada în sine. Deși știi de la început că e cu happy-end, lucrul cel mai impresionant rămâne emoția prin care trec mai mult membrii echipei de filmare decât Honnold. Scenariul aproape că se scrie sub ochii noștri, existența filmului depinzând de succesul escaladei. La teama că un pas greșit al lui Honnold ar fi provocat o tragedie la care nu doar că ar fi fost martori, dar pe care ar fi și filmat-o, se adaugă temerile practice ale cineaștilor alpiniști, cățărați la diverse niveluri și așteptând în corzi să apară eroul. O greșeală de-a lor ar fi putut să-l antreneze și pe Honnold în cădere. Adrenalina e vizibilă, unul din operatorii care filmează de la sol nici nu se uită prin obiectiv când Honnold trece printr-o porțiune dificilă.
Deci pentru Honnold dificultatea nu a fost doar cățărarea în sine, la o așa înălțime și cu așa viteză, cât și faptul că o făcea cu martori. La un moment dat, un coleg mai în vârstă îi spune: „Prezența echipei de filmare îți poate schimba mindset-ul“, și îl vezi pe Honnold căzând pe gânduri.
Eu aș fi insistat pe altceva. Din succinte informații despre copilăria și parcursul lui Honnold aflăm că a fost dintotdeauna un solitar, că a ales free solo-ul pentru că se simțea mai bine singur decât cu lume, că avea dificultăți de relaționare. Mama, care s-a despărțit de tatăl lui când era student (după care tatăl a murit), spune că soțul ar fi putut fi diagnosticat azi cu sindrom Asperger. Iar mama, care n-a oferit prea multă afecțiune (Honnold spune că la ei în casă nu s-a folosit cuvântul „iubire“ și că el n-a învățat să îmbrățișeze decât la 23 de ani) și-a educat copiii după grila perfecționismului. Mantra ei era „Presque ne compte pas“, adică „Pe aproape nu contează“ (e profesoară de franceză). Ar fi fost mult mai interesant ca în locul pregătirii fizice să ni se fi spus mai multe despre dorința de perfecțiune a cuiva care, deși n-a avut un talent special pentru alpinism, a fost tenace și a făcut performanță într-o specialitate foarte riscantă. El vede flirtul cu moartea ca pe o luptă și chiar folosește cuvântul „luptător“ („Îți înfrunți teama pentru că scopul o cere; ăsta e spiritul luptătorului“). Ce motivații personale, psihologice, ce resurse interioare poți avea ca să-ți riști viața de dragul perfecțiunii? E drept că în free solo alpiniștii parcurg traseul de mii de ori înainte cu coarda (Honnold are caiete întregi cu notițe), iar dificultatea principală stă în concentrarea maximă pe toată durata escaladei, dar pe mine mă sperie această dorință de perfecțiune și RMN-ul (cu rezultatul: funcționare a amigdalei diferită față de majoritatea oamenilor) nu cred că o explică suficient.
Poate tot din rațiuni comerciale a fost introdus în poveste și personajul tinerei cu care Honnold pare a fi dispus să lege o relație serioasă. Ea e omul obișnuit, reprezentantul nostru. E interesantă relația lor ca dinamică, dar e în fond limpede de ce Honnold preferă să-și îndeplinească visul (cu riscurile de rigoare) în loc să stea cuminte pe lângă fata care-l iubește. Alpinistul Tommy Caldwell, care l-a ajutat pe Honnold în antrenamente, spune că „nu poți avea free solo și romanță în același timp. Romanța îți dă jos armura“, adică te împiedică să te concentrezi pe scop. Se pare că există și superstiții aici, pentru că solitarul Honnold suspectează inițial că Sanni îi poartă ghinion. Mă întreb dacă acum, odată ce-l știe o lume întreagă, Honnold – care până acum n-a spus aproape nimănui când se pregătea de un nou obiectiv – nu va avea superstiții legate de viitoarele provocări.
Ca să nu mai întind coarda, Free Solo e un film despre un personaj cu totul extraordinar, care, construit pe o altă șarpantă, ar fi putut fi un film extraordinar despre un personaj extraordinar.