„Brothers by blood, Sisters by name“, scrie pe afișul american al filmului lui Jacques Audiard Frații Sisters/ The Sisters Brothers. Jocul de cuvinte te face să te gândești și mai mult la ideea de masculinitate din film și la ecuația animus-anima, unde anima pare să fie legată de numele de familie al eroilor, Sisters (care înseamnă „surori“ în engleză).
Așa cum am arătat în interviul cu Jacques Audiard, ideea ca el să ecranizeze romanul omonim al lui Patrick DeWitt le-a venit producătoarei Alison Dickey și soțului acesteia, actorul și producătorul John C. Reilly. Și nu le-a venit degeaba.
Ei au intuit că Audiard, ale cărui filme trasează toate evoluția eroului de la rece la cald, o descoperire de sine, va vibra la povestea western de la jumătatea secolului al XIX-lea cu doi frați Sisters care rup cercul vicios al violenței, preluat generațional, redescoperindu-și umanitatea.
Din filmografia francezului The Sisters Brothers pare să fie cel mai apropiat de Și inima mi se opri în loc/ De battre mon cœur s’est arrêté (2005), care era un remake după Fingers (1978) de James Toback și al cărui scenariu Audiard îl scrisese împreună cu Tonino Benacquista.
Eroul acestui film parcurgea o transformare interioară care îl determina să se separe de figura tatălui violent și să se apropie prin muzica clasică de blândețea mamei defuncte, fostă pianistă. De-a lungul poveștii, eroul lasă afacerile imobiliare și revine la pasiunea pentru pian întreruptă când i-a murit mama. Drumul său de la rece la cald topește platoșa de duritate masculină al cărei rol fusese și de a izola trauma.
Frații Sisters (interpretați de John C. Reilly și Joaquin Phoenix) au preluat violența tatălui când cel mai mic dintre ei l-a ucis pe tatăl violent pentru a-și proteja mama. Deveniți pistolari în Vestul Sălbatic, ei duc mai departe și trauma, și moștenirea otrăvită a tatălui, iar transformarea lor devine chiar o alchimie interioară (și nu numai) când ajung în contact cu un idealist om de știință (Riz Ahmed), care pretinde că știe să obțină aur, propovăduind în același timp utopia socialistă.
Deși filmul e un western cu elemente parodice și scene de violență, miezul lui e liric – la fel ca în toate filmele lui Audiard, și, la fel ca în celelalte filme ale sale, spectatorul se urcă singur în șa și are la final senzația că a parcurs și el o transformare (în interviu cineastul spune că și el e transformat de filmele pe care îl face).
The Sisters Brothers nu e cel mai bun film al lui Audiard (pentru mine De battre mon cœur s’est arrêté e vârful), dar pentru un fan e o portiță de acces spre universul cineastului și o ocazie de a vedea trei celebri actori americani și un englez în partituri consistente.
Ghinionul a făcut ca tot în 2018 să scoată și frații Coen un nou western, The Ballad of Buster Scruggs, care a fost și el selecționat în competiție la Veneția. Și aici westernul era o structură, un pretext pentru altceva. Audiard a fost premiat pentru regie, Coenii pentru scenariu. Fără să vrei, văzând cele două filme ești silit să alegi un singur favorit. Pentru mine, malheureusement și cu toată admirația pentru Audiard…
Frații Sisters/ The Sisters Brothers – de Jacques Audiard, cu: John C. Reilly, Joaquin Phoenix, Jake Gyllenhaal, Riz Ahmed