Apoi felul in care exterioriza muzica a fost la fel de captivant: Barrett era un histrion autist, un spectaculos pentru sine, nu pentru ceilalti.
Toate show-urile erau pentru el insusi in primul rind, si nu din narcisism, ci din autism creator suta la suta. Mai rar un asemenea performance generator de arta psihotica prizata cu impact. Syd Barrett era dotat cu un soi de mysterium fascinans, fiindca era un vrajitor bolnav. Jim Morrison, regele-sopirla, voise sa fie saman; Barrett era un tinar vrajitor care nu a ajuns niciodata batrin vrajitor, fiindca s-a imbolnavit fatal de propriul launtru nedeslusit si spasmodic. Se simtea boala in el, ca o lepra psihica de sine; si, totusi, Syd a fost apt sa faca arta veritabila vreme de citiva ani. Dupa ce s-a izolat de Pink Floyd (numele trupei fiind dat tot de el), nu a facut aproape nimic altceva (cu exceptia gradinaritului si a picturii) decit sa zaca vreme de treizeci si cinci de ani in apartamentul mamei sale, claustrindu-se de fostii prieteni (care l-au invocat in fel si chip, capodoperele Shine On You Crazy Diamond si Wish You Were Here fiindu-i dedicate in mod oficial), de ziaristi, de oricine si orice.
Machiat destul de puternic in jurul ochilor, ca un soi de fals precursor al satanistilor, nevroza lui Syd Barrett era accentuat pusa in scena. Privirea lui Barrett a capatat destul de repede aerul ei obosit de bolnav fatal, de strangulat in lumea reala. Cazut in mutenii ritualice si in gesturi de papusa electrica rupta-ntr-un tremurat incetinit, lui Barrett nu i-a ramas altceva decit sa accepte ca nu se mai putea integra in lumea de carne, singe si pamint. Poate ca limbajul meu pacatuieste prin metaforism excesiv ori printr-un patetism al receptarii fata de acest creator tulbure, schizo. Pur si simplu este felul meu de a omagia o arta pe care nu o pricep intru totul, dar pe care o simt si intuiesc ca fiind alcatuita dintr-o psihoza pe viata si pe moarte, autentica pina in maduva oaselor si, in mod paradoxal, valabila estetic inca si astazi. Intrucit ipostaza mea primara, creator vorbind, este cea de poeta, mereu am proiectat in Syd Barrett un fel de Arthur Rimbaud psihedelic, dar un Rimbaud care nu a mai ajuns negustor si traficant de arme (foarte normal fiind el, de fapt), ci a sucombat, catalizat si de abuzul de LSD, intr-o schizofrenie acuta. The Piper at the Gates of Dawn, primul album scos de Pink Floyd, s-ar putea sa alcatuiasca iluminarile fragmentare ale lui Syd Barrett si anotimpul sau inca nu de tot in infern. La nivel iconic, metamorfoza socanta a lui Barrett tine tot de schizofrenie: de la hipnoticul si frumosul barbat brun, cu ochi puternici si cu parul aproape electrizat, trecind apoi la cel cu metehne schizo, tuns chilug, care isi rade inclusiv sprincenele, ajungind la batrinul decazut (ce avea sa moara de cancer la pancreas) filmat clandestin de niste fani idioti si voyeuristi, fara rusine…
M-am gindit, uneori, cum ar fi fost Pink Floyd nu doar cu David Gilmour, ci si cu Syd Barrett ajuns dincolo de anii optzeci ai secolului trecut, adica pina la Final Cut, ultimul album scos inainte de schisma formatiei? Well, e o intrebare imposibila, de fapt. Asa incit: Shine On You Crazy Diamond!
Am refulat multa vreme figura lui Syd Barrett. Am inceput sa o accept intrucitva doar dupa ce eu insami am scris si publicat, acum zece ani, volumul de poeme Oceanul Schizoidian. Iar acum, la zece ani de la O.S., cred ca sint in sfirsit apta sa si scot la suprafata, din mine, figura lui Syd Barrett, atita vreme internalizata.