Cine ezita până deunăzi să creadă că extratereștrii există, se poate scutura de orice îndoială și, făcând o plecăciune convențional respectuoasă, e liber să intre în lechtodromul din Seini, Maramureș, unde oficiază taraful profesionist de zbânțuit ființele nițeluș deplasate, Dirty Shirt.
Însă e puțin probabil ca respectivul colectiv dirtylicios de cercetători sau practicanți ai cultului ethno-heavy-funk-metal să fie găsit în localitatea de baștină, fiind plecat prin țări străine, deși europene, ca majoritatea tipilor inteligenți și creativi din „scumpa noastră țărișoară, unde n-ar fi rău să fie bine“ (eternă această zicere a clasicului popă răspopit Ion Creangă!). Băieții (și fetele, câte vor fi, că nu le-am numărat) tocmai ce-au scos un album nou și, precum orice trupă care se respectă și ține la statutul ei, se află în turneu de promovare și vânzare a suportului fizic, fiindcă acela digital e virtualizat bine de pricepuții de pretutindeni, care ne-au facilitat și nouă accesul la cele 31:26 minute de antren și bună dispoziție. Dar să nu ne prostim!
Discul se numește Lechtology și apare, ca și precedentul, FolkCore deTour, din 2018, la Apathia Records, cu precizarea stilistică „balkan fiesta metal“. Casa de discuri este franceză, nespecializată pe un gen anume, dar în portofoliu cu tot felul de nume puțin cunoscute, pline de acel sânge nervos, revendicativ ce irigă dintotdeauna underground-ul muzical. Din stratul acesta țâșnește în mainstream câte un fenomen ce rupe la vânzări și schimbă paradigma unei generații.
Nu sunt trupe absolut noi. Destule au deja un trecut mai mult decât onorabil, cum este și Dirty Shirt. Ce pot să observ, trecând în revistă câteva piese la întâmplare, e că francezii (sau cine or fi cei care au investit banii) nu sunt deloc adepții apatiei tipic aristocrate, nu se încurcă în finețuri și fleacuri, ci dau brânci muzicii care trăsnește bine ascultătorul, atât sonor, cât și vizual. Asta impune, evident, o strategie a promovării, posibil profitabilă, dar destul de obișnuită genurilor muzicale vânjoase, în secțiunea video. Până la data când scriu ce scriu aici (chinuit de rana unei măsele abia-abia smulse din falcă și interzis la dezinfectante de extracție naturală, precum cel distilat într-o piesă de pe CD, Palinca), am văzut cele două clipuri difuzate online – Put It On și Killing Spree. Mi se pare că miza pusă pe tema „distracție & beție“ e sub posibilitățile creative ale trupei, ale cărei texte precedente aveau trimiteri bine găsite la realitatea dură a lumii contemporane. Sigur, nici acum nu lipsesc înțepăturile social-politice, vezi piesa Hora lentă. Să fi obosit trupeții? Să fie o atitudine trecătoare? Sau e un fel de pripeală, iscată de presiunea predării materialului la o dată prestabilită? Orice ar fi, nu e deloc o scădere de substanță, de vreme ce punerea în undă este absolut demențială.
Și când folosesc acest cuvânt, sunt în plinătatea minților: nu am băut analgezice, exceptând un ceai de salvie teoretic menit să poprească eventuala răspândire a microbilor în cavitatea bucală descentrată de intervenția dentistologică! Dar cum naiba să nu se răspândească infectele microorganisme, când căpățâna îmi bâțâie pe umeri, zguduită de sunetele emise de maramureșeni cu asupra de muzicalitate, antren și voioșie?
Am ascultat în vremea din urmă o sumă de trupe cu hituri perfect construite și identic duduitoare. Nota personală adusă de Dirty Shirt provine, cum e știut, din folclorul plaiurilor noastre infestate de gunoaie ce ies la iveală în urma inundațiilor. Alegerile orchestrale sunt mereu inspirate și bine împletite în efluvii năucitoare. Ca un râu ce cară milioane de PET-uri și alte resturi, muzica tipilor ăștia nebuni ia pe sus și duce pe oricine într-o vâjâială de neoprit.