1.
Fumez de vreo cincisprezece ani. Vreme de peste un deceniu am fumat câte un pachet de țigări pe zi. De aproape o lună nu am mai fumat nici una.
Nu pot zice și nici nu zic că m-am lăsat de fumat, deoarece cred trebuie să fii cel puțin naiv să-ți imaginezi că poți scăpa în câteva zile de o deprindere formată în foarte mulți ani. În schimb, înțeleg că după două-trei săptămâni scapi deja de dependența biochimică de nicotină și rămâne să înfrunți mult mai complicata dependență psihică.
Și mă gândesc să spun câte ceva la temă, poate o fi de folos și altor oameni care vor să se lase de fumat. Dar nu-mi iese.
Notez idei pe sărite, la întâmplare, cu liniuță, pentru că cel mai greu lucru de când nu fumez
mi-e să mă concentrez să scriu coerent. Pur și simplu nu mai pot lega frazele ca înainte. De unde deduc că problema cea mai mare pentru mine e asocierea dintre scris și țigară. Sunt sigur că dacă aș fi fost tâmplar, cea mai mare problemă ar fi fost să cioplesc după ce m-am lăsat. Pictor, să pictez. Cântăreț, să cânt…
Cu alte cuvinte, dependența, sevrajul se leagă de ce ți-e mai drag să faci, ca să nu poți rezista și să revii la vechiul obicei. De fapt, se leagă de orice: bucurie, tristețe, tihnă, stres…
2.
Am venit acasă, am mâncat frumos și sănătos înainte de ora șapte seara. Pe la opt mi s-a făcut foame-foame, dar am zis să mă abțin, ca să nu mă îngraș, pentru că m-am lăsat de fumat. Pe la nouă mi-era doar foame, apoi pe la zece am învins de tot foamea. Și fix atunci pe la zece, când eram zen, am trecut prin dreptul unui pachet cu turtă dulce nedesfăcut, l-am privit relaxat și mi-am zis: Ce bine e că mă pot abține, că nu mă ispitesc deloc porcăriile astea!
Și brusc după ce mi-am zis asta, fără nici un control, ca și cum aș fi fost posedat, am rupt pachetul cu dinții și am halit vreo trei turte dulci în două, cel mult trei secunde. Apoi am aruncat pachetul cât colo, de parcă n-are cum să fi fost eu ăla care a pățit o așa rușine.
3.
Mi-a căzut în mână o carte de povestiri scrisă de un medic contemporan, din care citez:
„Automatismul instalat în ființa celui uzat de caruselul pedalelor și al schimbătorului de viteză, dar și diluarea în frământările cotidiene converg către anihilarea câmpului vizual, deformându-mi totodată și percepția realității“…
20 de povestiri, toate scrise în stilul ăsta. Să nu te reapuci de fumat, după ce citești așa ceva?
4.
Am observat în ultima vreme o restrângere puternică a limitelor personale de toleranță pentru comentariile și comentatorii postărilor mele. Și chiar pentru oamenii din jur. Credeam că „e de la ei“. Dar tocmai m-am prins de ce: nu mai fumez.
Prin urmare, orice aș scrie sau aș spune, anunț și pe această cale să nu mai fiu contrazis decât dacă e neapărat nevoie, calm, cu argumente cât mai raționale și la temă, fără nici o nuanță belicoasă.
Sau, și mai bine, să nu mă contrazică nimeni și deloc. Sau, și mai bine, să nu comenteze nimeni nimic în următoarele două-trei luni.
Că mă enervez. Mulțumesc.☺