În ultimii ani n-am circulat prea mult prin țară și, oricum, un drum cu avionul nu poate fi calificat drept călătorie prin țară, ci peste ea.
Tot așa, nici traiul în marile bule urbane cum sunt Bucureștiul, Iașiul, Clujul sau Timișoara nu reflectă viața din România aceea mare și pe jumătate uitată, căreia i-a fost alocată eticheta clișeu „România profundă“. Dacă trăiești în marile bule urbane, vezi acea Românie majoritară, a orașelor mici, a târgurilor și a satelor, mai mult din goana mașinii – sau n-o vezi deloc. Eu n-am mai văzut-o deloc de vreo cinci ani.
Așa că m-am bucurat atunci când am fost invitat la un festival de literatură din Zalău. M-am bucurat mai ales fiindcă aveam ocazia să mă întâlnesc cu câțiva scriitori maghiari din România. Poate părea surprinzător, dar ori de câte ori am stat la povești cu scriitorii maghiari de la noi, am descoperit că știu mult mai multe despre literatura română – inclusiv despre cea contemporană – decât știm noi despre literatura maghiară, ca să nu mai vorbesc despre cea a maghiarilor din Ardeal. Dar un alt motiv care m-a îndemnat să fac drumul ăsta a fost călătoria în sine. Îmi era dor să mai văd o bucată de țară, alta decât mica mea lume familiară, chiar dacă o făceam doar din goana trenului.
Doar că n-a fost să fie – de goana trenului zic. Neumblat de atâta vreme, mă decuplasem de realitatea ceferistă și, oricât de rău știam că stau lucrurile așa, în general, mi-era greu să-mi imaginez răul concret. A trebuit să-l văd. Cea mai rapidă variantă de călătorie cu trenul din Timișoara în Zalău era una de șapte ore, care ar fi fost decentă dacă n-ar fi presupus o schimbare în Carei, cu doar cinci minute între cele două trenuri. Oricât de naiv aș fi, nu cred că un tren românesc ajunge la ora exactă sau cu o întârziere de doar patru-cinci minute. Iar celelalte variante, mult mai generoase cu timpul, propuneau călătorii de la treisprezece ore în sus – timp berechet ca să vezi țara din fuga trenului, ba chiar (ar zice răutăcioșii) să cobori din mers, să culegi niște floricele din frumosul peisaj românesc și să prinzi trenul din urmă.
Următoarea variantă era autobuzul, fiindcă, pare-se, autobuzele au înlocuit trenul ca mijloc de călătorie în comun. Drept dovadă, am aflat că există o linie directă Timișoara-Zalău. Și iată-mă, dimineața devreme, căutând intrarea în vechea autogară, pe care mi-o aminteam vag tot din urmă cu mulți ani de zile. Intrarea am găsit-o ușor: o bucată din gardul de sârmă cu ochiuri întins de-a lungul autogării era prăbușită chiar în dreptul trotuarului. Pe acolo te strecurai în curte. Așadar, am intrat, am ocolit băltoacele mari ce clipoceau în asfaltul spart, am trecut pe lângă pereții de cărămidă mucegăiți și cu tencuiala căzută din spate și am urcat cele câteva trepte până la clădirea autogării. Clădirea era nouă, construită din sticlă și metal și destul de curată. O ușă de sticlă lucitoare, cu două canaturi și cu senzor, a refuzat să mă primească înăuntru. M-am uitat mai bine și am văzut un anunț lipit pe ușa cea modernă: „Intrare —> “. Săgeata indica o altă ușă, una mică, cu clanță, adevărata și unica intrare, și m-a cuprins un fior nostalgic. Așa recunoșteai pe vremuri o instituție românească autentică: intrarea principală era întotdeauna închisă sau interzisă oamenilor de rând. Deși poate că suprainterpretez: s-o fi stricat pur și simplu senzorul.
Altfel, cum spuneam, autogara era refăcută și curată. Clădirea, ca să fiu mai exact. Nici toaleta nu era foarte murdară – e drept că un pisoar părea spart, dar fusese acoperit cu un sac de plastic negru, care dădea de înțeles că acolo se petrecuse un necaz. Curtea autogării însă mi s-a părut neschimbată, doar un pic îmbătrânită: același asfalt vechi și spart, doar că mai spart, măcinat, aproape dispărut, aceiași stâlpi ruginiți de pe peroane, doar că mai ruginiți, aceleași bănci de lemn scorojite, doar că mai putrede și cu mai puține stinghii – sau cu nici una. Un parfum de eră comunistă stătută plutea acolo, printre peturile de bere indiscutabil moderne și autobuzele second-hand occidentale.
M-am urcat în cursa de Zalău și am pornit în mica mea călătorie pe o margine de țară.