Cu titlul Nea Fane de la Rockschool, Casa de Pariuri Literare publica în urmă cu doi ani dialogul lui Ștefan Mardale cu Nelu Stratone (eu mi-am procurat cartea abia la recentul Bookfest).
Este unul dintre cele mai substanțiale volume ale colecției muzicale din portofoliul micii edituri. Nu la numărul de pagini mă refer, ci la conținut. Rar am citit asemenea opinii argumentate, pertinente și acide. Aria temelor dialogului nu este foarte vastă, Mardale nu-și dă cu părerea despre orice, precum opiniomanii de la televiziuni, nici nu vrea să impună cuiva ideile sale doar fiindcă are dreptate. El constată unele fapte necuvenite, le pune în evidență fără patimă revendicativă, deschide legea, invocă paragraful încălcat de persoanele făptuitoare și (se) întreabă de ce nu s-a respectat, de ce nimeni nu a fost condamnat pentru infracțiune și așa mai departe.
Ștefan Mardale nu este un visător care plutește pe deasupra tristelor noastre realități. A avut copilărie și adolescență de brăilean crescut în cartierele rău famate ale urbei cândva bine-cunoscute pentru pofta de viață și energia violentă a locuitorilor săi. A fost marinar militar în perioada când regimul comunist se șubrezise într-atât, că nu-și mai alimenta nici vasele de luptă cu carburant, exercițiile fiind o mascaradă greu de digerat pentru ofițerii cu simțul datoriei.
Talent muzical nativ și narativ, Mardale a vrut să devină însă… electrician, ceea ce a și reușit. Și-a făcut ucenicia și debutul de rocker în orașul dunărean, în care tonul petrecerilor era dat de cea mai prolifică și iubită trupă de… manele, Azur. Atras de boema rock, s-a mutat din Brăila în Timișoara în perioada în care, deși venise libertatea, rockerii se simțeau, totuși, în carapace. Paradox explicabil: să trăiești ca rocker liber înseamnă să fii plătit pentru ce cânți și, mai ales, pentru câte discuri vinzi. Or, în anii ’90, showbizul incipient pe mândrele plaiuri valahe gâlgâia de șmecheri dornici de rapidă înavuțire, cu promisiuni ce ademeneau invariabil nu numai tineri dornici de faimă, ci și interpreți deja consacrați și oarecum îndestulați. După multe fluctuații, obișnuite în lumea rockerească, s-au sedimentat pe disc niște piese cu trupa Foileton, apoi Mardale se clasicizează, ca să zic așa, în gruparea Cri Gri. Discurile însă nu prea se vând, în ciuda valorii evidente, a melodicității și orchestrațiilor atrăgătoare, a versurilor inteligente, incitante. Incapabil de compromisuri profitabile, Ștefan Mardale lucrează ani de zile în domeniul… construcțiilor, apoi ajunge „îndrumător vocal“, nu profesor, la Rockschool, o școală neconvențională girată de oameni competenți, cu statut și nume în muzica pop-rock autohtonă.
Multe dintre acțiunile și luările de atitudine ale lui Mardale arată un om de caracter, decis să apere statutul rockerilor din România, dar și demnitatea umană, câtă a rămas nealterată în spațiul public băștinaș, mâncat de invidie, lăcomie, trădări, politicianisme, impostură și tot ce urâțește viața. Mardale, indiscutabil, este un artist cult, cu lecturi bine asimilate și cu un set de valori de la care nu abdică. El poate servi oricând drept model de comportare, dar nu în showbiz, domeniu cu figuri și obiceiuri stranii. Rockul este asociat pretutindeni cu dezmățul, depravarea și lipsa decenței. Și totuși, cântecele compuse de acești rockeri cuceresc publicul, sunt asumate ca parte a identității de milioane de indivizi cărora, declarativ, le repugnă ce fac rockerii în viața particulară. Oare de ce? Nu descopăr eu piatra filosofală: oamenilor le plac revoltații, răufăcătorii exercită o atracție morbidă, contestatarii culeg roadele impertinenței mai devreme sau mai apoi… A gusta din fructul oprit e înscris în ADN-ul umanității.
Rocker lipsit de excese, Mardale poate fi nemulțumit. Nu cred că-l consolează faptul că nu-i singurul.