La trei ani după formidabilul debut cu Fiul lui Saul, în care trata inedit tema atât de tocită a Holocaustului (filmul a fost distins, printre altele, cu Oscarul pentru film străin), László Nemes a revenit cu Apusul, care e plasat cu o generație înaintea acțiunii din Fiul lui Saul.
Apusul e un film despre nașterea unui secol, dar și despre împrejurările care au dus la Primul Război Mondial. Totuși, nu e un film istoric. Nu vorbește despre persoane și împrejurări reale și nici nu și-a propus să studieze faptul istoric. Intenția regizorului (enunțată și în interviuri) a fost mai degrabă aceea de a recompune atmosfera, umorile vremii și de a încerca să înțeleagă cum a fost posibil ca din acea intersecție cu posibilități bune, Europa să aleagă totuși calea sinuciderii. Există o continuitate logică între Apusul și Fiul lui Saul, amândouă sunt cronici ale unor sinucideri colective care au marcat secolul XX.
De fapt, Nemes se gândea să facă Apusul înaintea filmului care i-a adus în 2015 Grand Prix du Jury la Cannes. În Apusul personajul central e o tânără femeie, Írisz Leiter (interpretată de Juli Jakab, care avea cel mai important rol feminin în Fiul lui Saul) care vine din Trieste la Budapesta în anul 1913 (deci încă în imperiu) și se angajează la magazinul de pălării ținut odinioară de părinții ei. Acum, magazinul e condus de un domn scorțos și nu prea binevoitor pe nume Oszkár Brill (interpretat de un Vlad Ivanov ca de obicei impecabil și care vorbește direct în maghiară). Când află că ar avea un frate, Írisz pornește în căutarea acestuia, dar cercetările o conduc într-un labirint unde coexistă lume bună și anarhiști și în care totul devine atât de complicat până la urmă, încât spectatorul este derutat.
Chestionat de publicația „Film Comment“ în legătură cu această derută dramaturgică, Nemes (care a scris scenariul împreună cu Clara Royer și Matthieu Taponier, cu care e prieten de când locuia la Paris) spune că asta i-a fost și intenția. „Frustrarea și confuzia sunt parte a procesului“ prin care trebuie să treacă spectatorul. Acesta nu trebuie să înțeleagă tot, pentru că și în viață multe rămân de neînțeles. Explicația nu poate fi totuși de prea mult folos când nu reușești să înțelegi exact cine sunt personajele și care sunt relațiile dintre ele. Iar asta te împiedică să fii permeabil până la plăsele la atmosfera filmului.
Altfel, Apusul e foarte elaborat vizual și sonor, tocmai pentru a face imersia cât mai bună. Mátyás Erdély (care a lucrat și la Fiul lui Saul) l-a filmat pe 35mm, banda sonoră (la fel de migăloasă ca în filmul de debut) face în așa fel încât să percepi toate zgomotele la intensitate egală, iar scenografia și costumele (mai ales pălăriile) sunt în același timp autentice semne de punctuație în cronica vremii, dar și mici opere de artă.
În afara lui Ivanov, și actorul român de origine maghiară Levente Molnár apare în film. Când vorbește despre ce caută într-un actor, Nemes se referă mai mult la un soi de calitate umană sau un interes pe care i-l trezește un actor ca persoană și mai puțin la talentul acestuia. De pildă, spunea despre Vlad Ivanov că, la fel ca Juli Jakab, el are în personalitatea lui „straturi dificil de explicat“, iar acest lucru era ideal pentru ca spectatorul să nu-i poată citi personajul prea ușor.
Cineastul maghiar pare interesat de cinema ca de un vehicul pentru vibrațiile vremii (chiar folosea într-un interviu cuvântul vibrație) decât de un mijloc mai mult sau puțin rațional de înțelegere. El încearcă să perceapă subtil neliniștile unei epoci, ceva aflat în spatele istoriei, insesizabil, senzații care stau pe limbă dar sunt greu de verbalizat, atmosfera de pericol surd sau de „ceva care plutește în aer“. Numai că această căutare devine prea ierboasă, prea într-adevăr confuză în Apusul, unde povestea se risipește și se pierde – pe când în Fiul lui Saul ea mergea pe lamă de brici de la început și până la sfârșit. Nemes vrea să invoce spiritul vremii din La Belle Epoque, dar spiritul nu iese din sticlă sau nu în forma în care probabil se aștepta (sau, mai degrabă, nici nu știa ce putea ieși).
Până la urmă, cred că cinemaul pe care îl face László Nemes e o formă de autocunoaștere. Născut dintr-un tată regizor (András Jeles), el a locuit multă vreme în Franța (spune că vorbește franceză mai bine decât ungurește), e fluent și în engleză și probabil își caută în cinema niște rădăcini. Eroul din Fiul lui Saul se străduiește să îngroape după ritual, în lagărul de la Auschwitz, un copil despre care crede că e al lui. Eroina din Apusul caută un frate despre a cărui existență nu știa. Interesant că această recuperare e imprecisă, dar și că e făcută pe zone atât de dureroase din punct de vedere colectiv – Primul Război Mondial și Holocaustul. Asta poate e și o încercare de a găsi niște rădăcini nu doar în spațiu, dar și în istorie.
În orice caz, un regizor de urmărit, căutarea nu e ușoară. Va urma.