Dismas a fost tâlharul cel bun de pe cruce, cel care a crezut că Iisus Hristos chiar este fiul lui Dumnezeu, chiar când Iisus Hristos însuși avea îndoieli. Astăzi, Dismas este socotit protectorul lucrătorilor de la pompe funebre.
Aș fi putut să-mi aleg numele Abel sau Ariel, mi-a plăcut însă disperarea lui Dismas. Credința începe din disperare, nu-i așa?
Când au venit primii pocăiți la noi în oraș, eu eram un țânc și nimic mai mult. Când tata s-a lăsat de băutură, a coborât liniștea peste casa noastră și am știut că domnul Iisus Hristos ne iubește în tot ceasul și ne poartă de grijă și vrea să fim fericiți.
Nu m-am mai gândit de multă vreme la oraș, chiar dacă simt că îl port în mine oriunde merg, îl port în mine sub coaste și poate că mi-ar fi greu dacă Domnul Iisus mi-ar cere să îi dau orașul meu de sub coaste să-mi facă din el o femeie sau o altă făptură încă și mai minunată.
Lucrez la o fabrică de la marginea Dublinului, iar în fiecare seară de miercuri propovăduiesc învățăturile domnului Iisus, așa cum au fost ele scrise în cartea sfântă.
Citesc din Biblie la o răscruce și pe lângă mine trec oameni foarte grăbiți, copiii se mai opresc uneori să mă asculte, e ceva ca o prezență în ochii lor, dar apoi adulții îi trag de mână și copiii se îndepărtează și eu rămân singur sub ploaie, cu portavocea în mână și cuvintele lui Iisus arzându-mi coșul pieptului. În dictatură nu am apucat să fiu altceva decât un pionier. Am rămas un pionier.
Fac lucrarea Domnului în Irlanda, aici m-am căsătorit, aici s-au născut Lea și Rahela, și Domnul Iisus mă duce în brațe în tot ceasul și niciodată nu e mai multă fericire în inima mea decât în diminețile de sâmbătă când Lea și Rahela mă trezesc așezându-și obrajii peste pieptul meu, gata îmbrăcate de sărbătoare, în rochii albe, fără nici o pată. Puritatea lor mă vindecă de îndoială și furia nu are loc în sufletul meu.
În unele nopți dorm prost și visez urât.
Nu știu de unde visul acesta: eu privesc din spate o femeie cu pantofi cu toc mic, îmbrăcată într-o rochie din anii ’50, care merge fără să arunce nici o privire înapoi, și chiar atunci apare un bărbat masiv care trece pe stradă pe lângă ea, și umerii lor aproape că se ating, și el mă aude propovăduind cuvântul Domnului și vine la mine și îmi smulge portavocea și eu îl lovesc, mai mult ca să mă apăr, și nu știu de unde în mâna mea apare un cuțit și eu înfig cuțitul acela în inima lui și îi țin capul în mâini cât moare.
Mă uit la el murind și zâmbesc.
Și mă trezesc lac de sudoare, îmi iau pulsul cu mâna dreaptă peste încheietura mâinii stângi și mereu mă gândesc la psalmii lui David, ca să mă liniștesc.
Întâi a murit mama, i-am ținut mâna în mâna mea și în ea avea o branulă, ochii ei erau galbeni și nu mi-a lăsat nici un cuvânt de încheiere.
Apoi a murit tata – și eu am simțit că a murit ca să fie solidar cu mama în moarte.
Acum părinții mei își trăiesc pacea eternă, eu am doi morți într-un cimitir din Irlanda, frații mei sunt toți aici și într-o zi și ei vor muri aici și ei vor fi dați pământului aici.
Ziua aceea e departe.
Uneori pe stradă mi se pare că o văd aievea pe femeia din visul meu – femeia care se îndepărtează, și atunci mă aștept să apară de nicăieri bărbatul masiv și caut pe sub palton un cuțit, dar nu găsesc decât Noul Testament.
Am mereu Noul Testament la mine, dar n-am știut niciodată ce rele a comis Dismas înainte să fie tâlharul cel bun de pe cruce.
Ploaia îmi intră pe sub haine și simt că îmi inundă inima și spun mai departe cuvântul Domnului și oamenii din Dublin trec și ei mai departe, pe lângă mine – unii cântă cântece de beție, dar nici ei nu se opresc.