S-ar zice că nu poți judeca un loc doar din ceea ce vezi într-o călătorie de câteva ore. Și e adevărat – dacă îl vezi pentru prima oară. Însă scurtul meu periplu de la Timișoara la Zalău și înapoi a fost o călătorie prin țara mea, pe care, ca toți oamenii locului, o știu, o văd cum s-a schimbat și o judec – ca atunci când întâlnești o cunoștință veche și remarci în sinea ta cât de mult sau cât de puțin s-a transformat.
Aici, pe granița de vest, despre care se zice mereu că e cea mai occidentalizată parte a României, se vede bine că țara s-a schimbat destul de mult și, în același timp, destul de puțin. Stând relaxat pe scaunul autobuzului, cu privirea ațintită pe geam, mi-am imaginat că aș fi un turist străin, vag cunoscător al Europei, care încearcă să-și amintească după ultima beție în ce parte de lume a picat. Și, chiar fără indicatoare rutiere sau alte însemne oficiale, vestul României miroase puternic a Europa de Est.
Natura e frumoasă și ne place să ne lăudăm cu asta („Și femeile“, e adăugirea obișnuită, de parcă românul s-a născut proxenet) – dar e un clișeu cu o fațetă tristă: numai natura e frumoasă, așa, de capul ei, atunci când e lăsată în pace să-și vadă singură de frumusețe. Dacă ar fi trebuit să construim noi natura, jalnic ar mai arăta! Altfel, prin mijlocul naturii ăsteia, atâta cât se vede din ea de pe șosea, gunoaiele fâlfâie, lucesc și se rostogolesc la tot pasul. Orice margine de crâng sau de pădure are pe undeva câteva movilițe de pungi, saci rupți, resturi de mâncare, peturi și, de câțiva ani încoace, nelipsitele grămezi de moloz, cărămidă spartă și bucăți de lemn.
Aici intervine un paradox la care nu poți să nu te gândești: populația țării scade accelerat, căci România are una dintre cele mai mari rate ale emigrației din lume, la care se adaugă și migrația internă spre marile centru urbane. Satele se depopulează, rămân în părăsire – și totuși în aproape toate satele prin care am trecut am văzut construcții noi sau șantiere mai mici sau mai mari. Pretutindeni în zonă au răsărit vile cu etaj, case obișnuite, se renovează case vechi, lucesc acoperișuri noi și geamuri termopan proaspăt instalate. În plus, la ieșirea din orășelele sau satele din zona de vest vezi cum, pe câmpuri lăsate în paragină sau printre lanuri de porumb, se ridică panouri mari care anunță că acolo se vând terenuri pentru construcția de locuințe. Ici și colo, între un sat și altul, locuințele se ridică deja. Și-atunci nu poți să nu te întrebi: dacă oamenii de aici emigrează sau se mută în marile orașe, cine locuiește în miile de case ridicate de curând? Poate inconștientul nostru colectiv vrea să clădească acolo niște sate ale lui Potemkin, decoruri frumoase menite să-i impresioneze pe cei ce trec în viteză pe șosea.
Ne e țara plină de contraste. În satele de la șosea vilele noi și făloase se ridică în devălmășie cu case vechi, lăsate în paragină și, uneori, cu acoperișurile surpate. Dar cel mai fermecător contrast l-am văzut undeva după Oradea, pe niște câmpuri întinse: în stânga șoselei se profilau coșbucian pe cer brațele unor fântâni cu cumpănă vechi de când lumea, iar pe lângă ele pășteau niște turme de oi. Pe partea dreaptă o mare de luciri galben-aurii se întindea pe sute de metri pătrați: un parc fotovoltaic cu sute de panouri solare recent instalate, la care bănuiesc că oile se uitau destul de mirate – ca și mine, de altfel. Țara se modernizează.
Și, în același timp, se degradează. În Zalău am stat la un hotel din perioada comunistă, Porolissum sau, mai exact, Porlissum, căci „o“-ul căzuse de mult de pe clădire, laolaltă cu multe din plăcile ce o înveleau. De nenumărate ori autobuzul a trecut pe lângă sau peste linii de tren părăsite, ruginite și năpădite de buruieni. În schimb, altundeva niște echipe de muncitori se zoreau cu buldozere, excavatoare, plăci de beton și alte cele – se lucra la nu știu ce autostradă neterminată.
Așa, pe drum, când m-am gândit la toate, mi-am amintit două versuri dintr-o baladă locală celebră: „Un zid părăsit și neisprăvit“. Acum însă știu de ce zidul rămâne neisprăvit: fiindcă între timp, la marginea noastră de țară, ne apucăm de altul. Altul mai trainic și mai frumos.