E vară, oamenii se pregătesc de concedii, fac rezervări, pregătesc bagaje – of, și cât de importante sunt bagajele! Ce iei neapărat cu tine, câte valize îți trebuie sau merită să umpli, ce pui în ele, ce lucruri scoți la sfârșit, fiindcă decizi să le lași totuși acasă? Nu-i ușor.
Când îți faci bagajele de vacanță, există două extreme: ori împachetezi prea multe, ori prea puține. Vara extremele astea se simt cel mai bine. Dacă mergi cu avionul, te gândești mereu la limita de greutate a valizelor și ești tentat să iei cu tine cât mai puțin, las’ că se pot cumpăra și acolo lucruri, deși ce te faci la întoarcere cu tot ce se adună în plus? Dacă mergi cu copiii, niciodată nu ți se pare că ai tot ce-ți trebuie, iar hainele, jucăriile, cremele și alifiile, medicamentele se adună în stive care ar impresiona un explorator în tundra siberiană (un explorator fără copii, că altfel te înțelege prea bine). Proporția corectă e greu de calculat.
De câțiva ani m-am consolat cu gândul că asta e, n-am ce face: înclin spre categoria extremiștilor pentru care nimic nu e prea mult. Oricât de rațional aș judeca, nu pot să nu mă gândesc că tocmai în cele câteva zile de vară petrecute într-un loc foarte văratic se pot declanșa furtuni, inundații, căderi de curent, accidente mărunte, dar deranjante, că se pot rătăci bagaje, că hainele se murdăresc, se rup (sau ard într-un mic incendiu de cameră) – așa că e bine să ai la tine rezerve, variante, soluții pentru imprevizibil. Atât cât se poate.
Alina încă mă ironizează pentru o vacanță de acum câțiva ani din Dalmația, când, împachetând la mijloc de august, am pus într-o valiză și o căciuliță de lână, nu foarte groasă, jur, dar să fie acolo, în caz de… că nu se știe niciodată.
La întoarcere însă, în timpul despachetării, îmi regret de fiecare dată temerile obsesive. Acum, de exemplu, după șase zile petrecute undeva în Creta, am scos încet, cu oftaturi, obiecte nefolosite, haine rămase cu cutele de acasă, și le-am cântărit din priviri. Șase tricouri, din care am folosit doar trei. Unul cu mânecă lungă, pentru vreme rece – și, Doamne, cum mai căutam răcoarea acolo! O bluză de trening mai groasă, tot pentru nu știu care vreme rece. Sandalele – nepurtate. Curea – foarte bună ca să o scoți și să ți-o pui la loc la controlul vamal de la aeroport. Pantaloni albi, în caz de nu știu ce – nepurtați. Cinci perechi de ciorapi, ghemotocite într-o pungă și uitate în valiză. Batiste de pânză, vreo patru, în caz de răceală și muci. Două cărți pentru copii, pe care nici nu am apucat să le deschidem. Patru prosoape de plajă – unul era de ajuns, oricum copiii nu stau la plajă (teoretic, știam). Trei tuburi mari cu cremă de protecție solară, din care am revenit acasă cu două. Briceagul elvețian, căruia nu i-am deschis nici măcar tirbușonul. Multe-multe haine pentru copii – majoritatea rămase în valize, căci un tricou murdar se spală în cinci minute și, sub soarele cretan, se usucă într-o oră. Să nu mai zic de hainele groase ale copiilor, pantaloni, puloverașe cu glugă, ciorapi – evident că, în caz de furtuni, tornade și alte schimbări climatice, lor le-ar fi fost mai frig decât mie, așa că am luat din belșug veșminte „în caz de“.
Până la urmă, cântărind echipamentul pe care l-am pus în bagaj la plecare și nu l-am mai scos decât la întoarcerea acasă, am socotit că, din cele trei valize cărate după noi în vacanță, cel puțin una putea fi scutită de plimbarea până în Creta și înapoi. Și mi-am amintit cum renunțasem în ultima clipă să pun și o umbrelă mică – evident că la Mediterana putea ploua, dar, într-un acces de rațiune exasperată, mi-am zis că ne-om adăposti noi pe undeva pe sub umbrelele plajei. (Iar cretanii s-ar ruga în genunchi pentru ploaia-sperietoare la care mă gândeam eu.)
Cam așa se întâmplă la extrema unde trăiesc eu. Dar nu vă lăsați înșelați. Țineți minte căciulița de lână luată în august pe litoralul croat? Ei bine, exact în ziua în care am plecat înapoi spre casă s-au pornit un vânt tăios și o ploaie rece, care m-au obligat să-mi scot căciula și să mi-o trag peste urechile înfrigurate. A fost unul din rarele momente de triumf ale prevederii extreme. Așa că da, știu cu exagerez, dar când vă apucați să împachetați, mai gândiți-vă.